Este puţin probabil să nu consonăm cu opinia lui Platon, pentru care sărăcia nu constă în micșorarea avuţiei, ci în creșterea avidităţii; încît cu adevărat săraci nu sînt cei care sînt precum un schimnic în chilia lui, ci cei pentru care toate bogăţiile lumii nu sînt îndeajuns spre a le satisface nesăbuita poftă, dorinţa de nestăpînit pentru a strînge avere, însoţite de o constantă lăcomie pentru cît mai multă putere. Se vede în toate acestea lipsa de măsură, măsura care îl ghidează și la care se supune în cele ale vieţii pămîntești, dar și în a celei duhovnicești, creștinul. Sfîntul Ioan Gură de Aur, ne amintește că e cu neputinţă să iubim în același timp și argintul, și sufletul. Or, ce este alta mai de folos întru poezie decît iubirea sufletului.

Robert Musil nu vede în compunerea versurilor o muncă, ci o stare. Greu de imaginat că un trai în opulenţă ar mai lăsa poarta deschisă ca astfel de stări să-l viziteze pe poet. O anume austeritate se impune și mai totdeauna este și cultivată de adevăraţii poeţi. Ei practică un ascetism bine temperat. Bossuet, scriind despre Francisc din Assisi, nota: „Ah! ce bine i s-a vădit iubitului nostru Francisc amăgirea acestor bunuri închipuite! El spune că bogăţiile robesc inima, că slava o răpune, că plăcerile o înmoaie; mai spune că ar dori să-şi pună bogăţiile în sărăcie, plăce­rile în suferinţe şi mărirea în smerenie!”. O atitudine la care rezonează și plăsmuitorul de poeme, cînd asupra lui pogoară și lucrează harul. O asceză vecină cu asceza creștină își impune și cel care aspiră la împlinirea lirică. Citim în Ascetică și mistică creștină a lui D. Stăniloae (Ed. Cărţii de Știinţă, 1993) o complexă definire a ascezei: „Pentru o determinare mai precisă a ascezei sau a complexului de reguli ale eforturilor ascetice, trebuie să pornim tot de la înţelesul etimologic al cuvîntului asceză. El derivă de la grecescul ασκεω = mă exercit. Atît verbul ασκειν, cît şi ασκησις: asceză, sau exe­rciţiu şi ασκητις = ascet, se referă în elina clasică la diferite feluri de exerciţii, care se împart în trei categorii: fizice, morale şi religioase, în sens fizic, asceză înseamnă «exerciţiul forţelor trupeşti». La greci atleţii şi soldaţii trebuiau să facă necontenit «asceză» pentru a deveni apţi de luptă. In sens moral, asceza era strădania metodică de a eli­bera sufletul de patimi rele şi a-i sădi deprinderi virtuoase. Philon din Alexandria adaugă sensului moral şi unul religios, întrucît pentru el asceza este exerciţiul metodic care perfecţionează sufletul şi-l pregă­teşte pentru contemplarea lui Dumnezeu.

Perfecţionarea creştină însă cere şi ea un şir de străduinţe pînă la dobîndirea ei. Apostolul Pavel compară aceste străduinţe cu exerciţiile trupeşti la care se supuneau atleţii pentru a deveni biruitori în lupte”.

Pe aceeași temă aflăm din Dicţionarul de teologie ortodoxă (autor Ion Bria, Ed. Institutului Biblic și de misiune al BOR, 1994): „În planul creaţiei, spiritul de asceză se poate exercita prin depăşirea stării de du­alitate materială către unitatea ra­ţiunii creaţiei. În planul spirituali­tăţii, numai renunţarea la «deprin­derea trupească» (I Tim. 4, 8), adică «moartea trupului faţă de pă­cat» (Rom. 8, 10), poate elibera for­ţele spiritului spre lucrarea virtu­ţilor. Asceza este un stil de viaţă creştină care respinge «amesteca­rea» valorilor, pervertirea persoa­nei umane, degradarea naturii şi mediului fizic, tendinţa de a «consuma» în afara sensului comuniu­nii. Ea constă în convertirea dra­gostei naturale în eros divin.

Nu există asceză propriu-zisă înainte de har sau fără har (cf. Ps. 126, 1). Mai degrabă ea este pregătirea continuă pentru experierea intensă a harului deja primit. Ea este pro­prie vieţii de aici, după care su­fletul va intra în nelucrarea de dincolo de moarte. Lumea de acum, comparată cu ziua dinaintea Sîmbetei, se numește ziua de pregătire (paraschevi = vineri) – (Grigorie de Nyssa, Viaţa lui Moise, trad. rom., p. 68). Asceza este condiţia în care credinciosul păzeşte pîrga Sfîntului Duh, pe care a primit-o din harul Botezului, nestinsă, sau dacă aceasta s-a stins, o înviorea­ză. «De aceea mă străduiesc (mă exersez) să am totdeauna un cuget curat înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor» (Fapte 24, 16)”.

Harul este un dar, care în măsura în care este cultivat prin asceză sporește, altfel se usucă și piere.

Talantul pe care îl primește poetul este darul prin care își exprimă emoţiile. Dacă nu va ști să-l cultive, să-l nutrească prin variate și bogate lecturi, însoţite de o anume detașare de cele pămîntești, în care constante să-i fie preocupările spirituale, o evidentă disciplină a creaţiei, însoţite de propria ridicare la conștiinţa artistică, fără toate acestea și încă altele sînt minime șanse în a-și realiza opera.

În fond, cum remarca Balzac, artistul este un misionar, arta este o religie care-și are preoţii, dar trebuie să-și aibă și mucenicii ei. Și tot el afirmă că un mare scriitor este un mucenic.

„Talentul dispare, ne spune Euripide, cînd cineva e bîntuit de plăcerea cea dulce”.

Muza părăsește pe cel răpit de cele trecătoare. Fie și sărac, în măsura în care nevoile se menţin între cele firești și lăcomia nu a pus stăpînire pe dorinţele sale, atunci poetul este sufletește bogat precum un Cresus, sau precum eroul din filmele lui Chaplin, între toţi cel mai sărac, dar singurul care mereu dăruiește, putere de a dărui ce i se revarsă dintr-un izvor nesecat, cel al sufletului.

Epictet ne atenţionează prin cîteva antiteze asupra incompatibilităţii întru bogăţie și înţelepciune: „Averea nu este un bine; luxul este un rău; cumpătarea este un bine. Căci ea îndeamnă la economie şi la sporul celor bune, pe cînd bogăţia împinge la risipă şi la călcarea măsurii. De aceea, greu este şi ca bogatul să ajungă la înţelepciune, şi ca înţeleptul să ajungă la bogăţie (Epictet, F, 21)”.

Harul nu-i cu putinţă în absenţa înţelepciunii și a dreptei socotinţi, una care ne învaţă buna măsură în ale vieţii, dar și necesara cumpătare.

Cugetările sărmanului Dionis, poema eminesciană, sînt o bună pildă despre detașarea și ironia cu care este tratată sărăcia de către un condei plin de har:

„Ah! garafa pîntecoasă doar de sfeşnic mai e bună!/ Şi mucoasa lumînare sfîrîind săul şi-l arde./ Şi-n această sărăcie, te inspiră, cîntă, barde –/ Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună.// Un regat pentru-o ţigară, s-umplu norii de zăpadă/ Cu himere!… Dar de unde? Scîrţîie de vînt fereastra,/ În pod miaună motanii – la curcani vînătă-i creasta/ Şi cu pasuri melancolici meditînd umblă-n ogradă.// Uh! ce frig… îmi văd suflarea, – şi căciula cea de oaie/ Pe urechi am tras-o zdravăn – iar de coate nici că-mi pasă,/ Ca ţiganul, care bagă degetul prin rara casă/ De năvod – cu-a mele coate eu cerc vremea de se-nmoaie”.

Poetul care își vede suflarea termină Cugetările… afirmîndu-și nepăsarea, unde e totuna de e somn sau de e moarte: „Ii! că în clondir se stinge căpeţelul de lumină!/ Moşule, mergi de te culcă, nu vezi că s-a-ntunecat?/ Să visăm favori şi aur, tu-n cotlon şi eu în pat./ De-aş putea să dorm încaltea. – Somn, a gîndului odină,// O, acopere fiinţa-mi cu-a ta mută armonie,/ Vino somn – ori vino moarte. Pentru mine e totuna:/ De-oi petrece-ncă cu mîţe şi cu pureci şi cu luna,/ Or de nu – cui ce-i aduce? – Poezie – sărăcie!”.