Dorina Stoica, Pâinea lui Bragi, Editura Paralela 45, Colecţia Qpoem, 2016

Născută la data de 14 martie 1952, Răchitoasa, Bacău, Dorina Stoica a scris și publicat patru volume de poezie, o antologie de autor ce conţine poezie religioasă și trei volume de proză. Este membră a cenaclului qPOEM din 2016.

Cartea de faţă este o rediscutare și reinterpretare repetitivă a optzeciștior, poeta fiind atrasă de problematica laturii sociale, angajată a operei acestora. Pe alocuri ea atinge o consistenţă certă, dar saltul la o poezie diferită stilului său anterior nu se face fără riscuri majore. Poeta va pune un pariu cu sine, îndrăznește saltul în poezia modernă și îl câștigă prin câteva poeme care sunt scheletul cărţii și anunţă conţinutul său, un fel de inventar al situaţiilor contemporane imediate, o panoramă prozaică, înlăcrimată, rănită, confuză până la spaimă, a cotidianului burlesc. Autoarea acestei plachete pune în discuţie pierderea valorilor morale, mercantilismul, corupţia politicienilor, deruta unei populaţii care nu mai are repere. Rezultatul este un fel de tragedie absurdă contemporană în care priveşte prin rănile sale, rănile tuturor, transmite prin acumulări, insistenţe şi exagerări voite, o angoasă la limita depresiei și a disperării. Descoperirea optzeciștilor și lecturarea poeziei lor este electrizantă, copleșitoare si contagioasa, inspirându-i poemul „Scriu cu fervoare de parc-as fi la închisoare” din care citez: mi-am pus la cap să le găsesc:/Florin Iaru, Mircea Cărtărescu,/ Maria Cârneci, Călin Vlasie,/ Matei Vișnec, Emil Brumaru,/ Alexandru Mușina, Savatie Baştovoi și cărţi scrise de voi,/ plus altele o sută și ceva/ cumpărate de la Bookfest./ Mântuitorului i se văd doar ochii/ din spatele lor,/ mi-e teamă să-L privesc, poate lăcrimează./ în grabă fac rugăciunea de seară, “cred Doamne, ajută necredinţei mele”/ mă iartă, ştii că te iubesc,/ mi-am luat o vacanţă de scris”.

În „Pâinea lui Bragi” se face observată atitudinea eului auctorial faţă de lume. Textul este calchiat pe reţetea optzecistă, recapitulată cuminte ca tehnică, dar resincronizată omniprezent în poezia autorilor de azi, integrându-se acestui curent de „lume redezlănţuită”. Poeta nu filozofează, nu face aluzii, ci îndrăznește observare directă, moralistă, ţinând în mâini un fel de oglindă în care invită semenii să se cerceteze, judece, trezească. Democraţia actuală este un fel de agonie, centrată pe consumism, liberalism și materialism de tip second-hand. Citez din poemul „alege doamna ce vrei”:

asta-i prea mică asta-i mare/ vreau altă culoare/ pantalonii aștia mă strâng/ o femeie cu părul roșu a găsit o pălărie mov/ n-aveţi voie să probaţi/ suntem monitorizaţi/ duduia din showbiz cu ochelari fumurii/ are gluga trasă pe frunte caută într-o ladă lenjerie intimă/ tanga cu svarowschi/ și sutiene mărimea trei cu burete/ pentru întâlnirea de seară/ alege doamnă ce vrei este marfă/ româncele întotdeauna s-au îmbrăcat ieftin și bine/ lenjeria asta/ ţine iarna de cald și vara răcorește în punctele esenţiale/ faceţi economie la facturi/ ce ţară avem ce ţară lăsaţi că-i bine/ înainte nu aveam voie cu lucruri de-afară/ era cenzură….

Asistam la o reluare a unui model literar, dar nu se poate nega meritul, acurateţea privirii, curajul de a face să defileze ca pe un ecran marionete dizlocate ale contemporanilor care s-au rătăcit, trăiesc haotic, fără idealuri ori speranţe, într-un paradis demult pierdut, care nu mai merită, ori nici nu mai poate fi salvat.

Poetă de talent și cu un profil opiniatru, Dorina Stoica reuneşte profilul său mistic, acestui filon surprinzator pâna și pentru ea. Citez din poemul „de luni până luni”: ei, gunoierii, rezolvă o problemă/ oarecum necesară./ tacticoasă simplitate,/ capete aplecate smerit,/ ridicate doar când sprijiniţi de stâlpul rușinii,/ fericiţi toarnă pe gâtlej tărie./ bântuiţi de duhuri necurate/ recuperează patimile aruncate, chiștoace/ de viaţă fumată, respirată, pipăită, trasă în piept./ duhnesc fără nici un gând de mândrie lucrează spaţiul acela/ unde toate din pământ se nasc și-n pământ se-ntorc.// peste toate același Iisus Hristos/ dăruit până la Răstignire,/ caută însângerat rarele mărgăritare/ prin containerele lumii moderne.

„Biserica – scară spre Rai” spune un proverb, poemele sale anterioare erau bătăi de aripi îngeresti, religia fiind fundamentul existenţei într-o lume ce se transformă încet dar sigur într-o imensă groapă de gunoi.

Treptat poeta judecă viaţa de azi ca pe o nouă formă de sclavagism, o democraţie falsă, devenită infern. Înainte scrierea sa era rugăciune, dialog între omenire şi dumnezeire, („zbor”): Să te pregătești de Cer”,/ așa mi-a spus într-o noapte un înger/ nu știu dacă era alb sau negru/ în visul meu incolor./ A doua zi mi-am legat pe umeri niște aripi/ luate cu împrumut/ de la o pasăre împăiată./ Apoi (mă credeam deja pasăre),/ mi-am dat drumul de pe culmea casei./ De fapt descoperisem și eu/ legea atracţiei universale/ când a vazut cum cade un măr din pom,/ atunci când se desprinde din codiţa sa.// Un călugăr ce tocmai trecea pe acolo/ m-a adunat de pe jos:/ “vino cu mine la mănăstire./ te voi învăţa cum să te pregătești/ pentru Cer”, acum se află pe paragul exasperarii !

Infernul este această Lume în care omenirea se îndepărtează de propriul său rai atingând mai ales malurile infernului dantesc, unde adeseori numai durerea mai are loc. Nucleul cărţii este deci o înlănţuire de priviri atente asupra avatarurilor impure ale modernităţii accelerate ale generaţiei Facebook ce s-a întins ca o plagă peste toate vârstele, înlocuind lumea reala cu una iluzorie făcută după placul fiecăruia. („Concediu pe facebook”)

 lumea întreagă se află aici, la picioarele mele,/ voi petrece nopţi albe pentru a naviga,/ fără vreun rău de înălţime sau de mare,/ pe pagini virtuale. poate mă voi îndrăgosti./ în mediul virtual nu contează cum ești în realitate,/ iubirea e doar o chestiune de like,/ împlinită individual/ într-o lume de dincoace de monitor./ cu mesaje subliminale și zâmbete/ eşti scutit de jena de a-ţi exprima/ preferinţele ori dorinţele fie și anormale./ mă aflu mereu într-o perpetuă glorificare și mărire de sine,/ ceea ce mă face să mă simt bine, eu cu mine./ sentimentele sunt determinate de o imagine,/ un copac înflorit, inimioare/ și floricele roz, animale mici si blănoase‚ pupăcioase

Varianta propusă de acest volum este un risc asumat, dar de la soft, ar mai fi de făcut pasul spre hard, spre temele majore ale suferinţei, morţii pesimismului, nebuniei.

Poeta opune acestor aglutinări dramatice, pasaje de biografism, în care general umanul este prezent dar secret, discret. Se simte o cunoaștere a actului religios, o trăire în interiorul acestuia, unde interogaţiile însă devin acute, tensionate, dramatice. Fără a-și propune să scrie într-un stil novator, adoptă travellingul cinematografic, diversitatea unui acut simţ de observaţie, „fir conducător” al unui stil de a tăia în carne vie, sfâșietor, surd, brutal. Acest „manual” propriu de poezie, conţine secvenţe reușite consacrate ludicului, ironiei, unui Turn al Babilonului eroic-comico-muribund. („întodeauna privesc numai în sus”)

sunt cetăţean al României libere/ cu drept de vot/ și pensie minimă pe economie./ am demnitate, să se știe./ contribuţia la biserică/ şi impozitul mărit plătite la zi,/ precum și facturile curente achitate./ am refuzat cardul de sănătate/ din spirit de solidaritate/ cu o minoritate religioasă./ suntem una după alta/ trei case cu numarul șase.// întodeauna privesc numai în sus./ să nu uit,/ geamul meu este/ cu cincizeci de centimentri/ sub nivelul străzii.

Criticul literar Al. Cistelecan într-o foarte scurtă, dar extrem de concludentă cronică, pe care o putem citit pe coperta trei, scrie: ‘’Jucîndu-se cu dependenţa FB, Dorina devine o moralistă cu vervă satirică, patinînd pe linia invizibilă dintre (auto)ironie, umor şi sarcasm…’, ‘Prima jumătate a cărţii se complace într-o ludică de caustice, dar inima Dorinei rămîne ataşată (acum mai discret textual, dar mai eficient liric) de credinţă. E ceea ce demonstrează partea a doua, mult mai bine decît o făceau poemele de reverenţă de dinainte. ‘’

Dorina Stoica a optat azi, programatic pentru o poezie angajată, politică, deși curios îi lipsește un anumit retorism, ori pasionalitate. Pateticul e rar. Adrian Păunescu (un alt model ?) era un maestru al repetiţiei şi a verbelor, al lungimilor explicative. Răbdare se cere și la lectura acestor poeme, exagerat epice. Poate ar trebui amestecate câmpuri de imagini și metafore, un fior metafizic, pentru a pune în lumină combustia interioară, sinceră, căci poeta ne propune de la bun început un lung ultimatum, la care aceste descrieri-avertisment conduc sensibilitatea lectorilor. Intimitatea este un sanctuar, pe plan personal este chiar pudica. E spaţiul singurătăţii .

În spaţiul public, poeta nu se cenzurează, rostogoleşte butoaie pline cu praf de puşcă: Mamă dă mai des/ cu aghiasmă și tămâie,/ nu vezi că de un sfert de secol/ avem numai ghinioane,/ e plină ochi lumea asta de răi!/ Așa mi-a spus popa Ion/ în Ajunul de Bobotează/ când a umblat cu Iordanul/ din casă în casă./

Dă mamă cu multă tămâie/ și pe-afară să fie,/ mi-a spus și popa Ilie/ că-i bună pentru cei din senat,/ “risipeşte-i degrabă/ gonește-i în munţi și-n pustie”,/ du-i unde numai tu Doamne să-i știi. („Fum de tămâie”)

E o rescriere simbolică, personală a „Cartei drepturilor omului” care se desfăşoară la masa tăcerii, în aşteptarea trâmbiţelor păcii universale şi din interiorul unei combustiuni care este dragostea de semeni.

Dorina Stoica un autor aflat la schimbarea macazului liric, îşi poate îngădui unele inegalităţi artistice, dar ceea ce contează azi mai mult ca niciodată este vocea răspicată ce spune adevarul, a omului ce se vrea înţelept, precum ne spune și Împăratul Solomon în celebrele sale Pilde, ‘Începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu!’.