POEZIE ENGLEZĂ

Samuel Taylor COLERIDGE

CORBUL

O POVESTE DE CRĂCIUN,

SPUSĂ DE UN ȘCOLAR FRĂŢIORILOR ȘI SURIOARELOR LUI

Sub un vechi stejar bătrân

Mulţi porci fără stăpân,

Guiţau ronţăind catargul:

Era copt și cădea smântul.

Au tropăit, venind vântul:

Doar o ghind-au mai lăsat, alta nu vedea gândul

Și veni un Corb, căruia nu-i plăcu astă nebunie:

Aparţinea, ei spuneau, ielei Melancolie!

Era mai cernit decât jgheaburi picurate,

Zbura jos în ploaie, cu pene neudate.

Luă ghinda și o îndată o mormântă

Lângă o apă uriașă și adâncă.

Unde s-a dus, unde Corbul s-a dus?

A fost în jos și a fost în sus,

Peste deal, peste vale, negrul Corb s-a dus.

Multe Toamne, multe Primăveri

Călători cu aripi fără cer:

Multe ierni și multe veri –

Nu-ţi pot povesti juma din întâmplări.

 

Pe urmă se întoarse cu el și o Ea,

Și ghinda crescuse un înalt steja’.

Și-au făcut un cuib în cel mai înalt ram,

Și puișori avură, fericiţi de-acum.

Dar curând veni un Tăietor îmbrăcat în blană,

Sprânceana marchiză i-atârna în geană.

Avea un topor în mână, un cuvânt n-a spus,

Ci cu multe hâcuri izbind hotărât,

Doborî al bietului Corb cuib-nstejărit.

Puișorii i-au fost uciși; n-au putut să fugă,

Mama le-a murit că n-a putut să ducă.

Crengile copacului le tăie Tăietorul;

Și plutiră-n jos pe șuvoaie din fluviu.

Le-au tăiat în scânduri, scoarţă au dat jos,

Și din copac și alţi-au făcut vas frumos.

Corabia, lansată, aproape de ţărm

S-a ridicat o furtună de neţărm.

Se izbi de-o piatră, valuri șiroinde:

În jur și în jur zbură Corbul chemând năvălinde.

Auzi ultimul ţipăt al sufletelor pierind – –

Vezi! Vezi! peste catarg nebuna apă rotind!

Bucuros a fost Corbul și-ndată-a zorit,

Și Moartea mergând spre casă pe-un nor a-ntâlnit,

Și i-a mulţumit iar și iar atunce:

I-au luat totul, iar RĂZBUNAREA A FOST DULCE!

1797

 

RIMA BĂTRÂNULUI MATROZ

ÎN ȘAPTE PĂRŢI (Fragment)

Facile credo, plures esse Naturas invisibiles quam visibiles in rerum

universitate. Sed horum omnium familiam quis nobis enarrabit? et gradus

et cognationes et discrimina et singulorum munera? Quid agunt? quae loca

habitant? Harum rerum notitiam semper ambivit ingenium humanum, nunquam

attigit. Juvat, interea, non diffiteor, quandoque in animo, tanquam in

tabulâ, majoris et melioris mundi imaginem contemplari: ne mens

assuefacta hodiernae vitae minutiis se contrahat nimis, et tota subsidat

in pusillas cogitationes. Sed veritati interea invigilandum est,

modusque servandus, ut certa ab incertis, diem a nocte, distinguamus–T.

BURNET, _Archaeol. Phil_, p. 68.

 

PARTEA I

Un bătrân Matroz întâlneşte trei Crai invitaţi la o nuntă şi opreşte unul.

Este-un bătrân Matroz

Şi-opri unul din tri

„Pe măturoiu-ţi cenuşiu şi ochi strălucitor,

Acu de ce m-opri?

Uşile mirelui-s deschise larg,

Iar eu sunt ruda lui

Poporu-i strâns, ospăţu-i prins,

N-auzi ce zgomot şui?”

Îl ţine cu mâna-i de mort

„Era un vechi barcaz, vorbi el începu.

„Jos, gheara jos, nebun cărunt!”

Şi drumul îi dădu.

Nuntaşul e vrăjit de ochiul

bătrânului marinar şi silit

să îi audă povestirea.

Îl ţine cu strălucitoru-i ochi

Şi stătu nuntaşu-aci

S-asculte ca-un prunc-nţărcat

Matrozul birui.

Nuntaşu-se aşeză pe-o piatră

Nu poate decât s-audă

Şi-aşa vorbi cel om bătrân,

Matroz cu ochi de dubă.

„Vasul urat, portul lăsat,

Voioşi plecarăm noi

Lăsarăm schit, lăsarăm câmp

Şi farul de văpăi.

Matrozul povesteşte cum corabia

navigă spre sud cu vânt bun şi

vreme frumoasă, până când ajunse

la Linie.

Din stânga steaua apărea

Din mare se năştea!

Lucea puternic şi în dreapta

În mare se-ngropa.

Mai sus şi sus în orice zi

Peste catargu-n şuier

Nuntaşul se bătu în piept

Când auzi din fluier.

Nuntaşul aude muzica de nuntă,

dar Matrozul îşi continuă

povestirea.

Mireas-acu intră în sală,

Roşie ca roza ea-i

În tact bătând-naintea ei

Voioşi sunt muzicanţi-i.

Nuntaşul se bătu în piept,

S-audă poate decât

Şi cel bătrân aşa vorbi

Matroz cu ochi arzând.

Corabia e purtată de furtună spre

polul sud.

Şi-acum PRĂPĂD veni şi el

Neîndurat şi crud

Lovind când aripile lui sosiră

De ne-alungă spre sud.

Catarge îndoind şi prova scufundând

Cel ce-o urma cu hăis şi cânt

Încă venea după umbră-i în vânt

De-n jos fruntea-i apleacă,

Barcazul fugea, furtuna urla

De tot în sud ne poartă.

Şi-acum veniră ceţi şi-omăt

Făcându-se cumplit

Şi gheaţă până la catarg plutea

Verde ca smaraldul.

Ţinutul de gheaţă şi de sunete

înfricoşătoare unde nimic viu nu

era de văzut.

Şi de groază străluceau

Peste gheţuri înzăpeziţi gheţari

Oameni şi fiare nu văzurăm

Gheaţă în orice zări.

Gheaţă aici, gheaţă acolo,

Gheaţă în orice fir

Scârţâind, hârâind, răgând, urlând

Ca zgomote-n delir!

Până când o mare pasăre

de mare numită Albatrosul veni

prin chiciură şi fu primit cu mare

bucurie şi ospitalitate.

Apoi trecu un Albatros

Prin ceaţă el trecând

De parca ar fi fost duh creştin

‘L primit-am în Domnul sfânt.

Mâncând ce nu mâncă nicicând

Şi în cerc şi-n cerc zbură

Sparte-s gheţuri cu un tunet

Năierul pe drum ne purtă.

Şi vezi! Albatrosul s-a dovedit a

fi un semn bun urmînd corabia ce

se întorcea spre nord prin ceaţă

şi gheţurile libere.

Şi-un vânt bun veni din sud

Ne urma Albatrosul zburând

Şi-n orice zi la tain sau joacă

Venea l-al năierilor cânt!

În ceaţă ori în nor, pe catarg ori în pânză

Stătu el nouă vecerne

Când tot în noapte prin pâclă albă

Dalba Lună încerne!

Bătrânul matrod neospitalier ucise

pasărea pioasă de semn bun.

„Domnul! bătrâne marinar,

Mântuie-te de draci şi chinoros!

De ce arăţi astfel?” – Cu arbaletă, eu,

Împuşca-i pe ALBATROS.

 

PARTEA a II-a

Soarele apărea din dreapta

Din mare se năştea

Ascuns în fum şi-n partea stângă

În mare se-ngropa.

Şi vântul bun din sud sufla

Dulci păsări nu vedem zburând

În nici o zi la tain sau joacă

Jos l-al Matrozilor cânt!

Camarazii urlă împotriva bătrânului

matroz, pentru uciderea păsării de

noroc bun.

Şi eu făcui lucru-ndrăcit

Ce-aduce doar necaz

Ei toţi jurând, pasărea omorâi

Ce făcea vântul să bată.

Mișel! Spun, pasărea omorî

Ce făcea vântul să bată!

Însă după ce pâcla dispare, îl

îndreptăţiră, făcându-se astfel

părtaşi la fărădelege.

Nici lucitor şi nici carmin precum Chipul divin

Slăvitul soare urcă

Şi toţi jurând, paseri omorând

Ce-aduc ceaţă şi pâclă.

E drept, spun toţi, s-ucizi pe paseri

Ce-aduc ceaţă şi pâclă.

Vântul bun continuă; corabia intră

În Oceanul Pacific şi navighează

Spre nord până ajunge la Linie.

Bunul vântul bătea, spuma mării zbura

O brazdă urmându-ne-n tării

Noi furăm primii ce călcarăm

‘N cea mare a liniştii.

Corabia se linişti dintr-o dată.

Căzură vânt, căzură pânze

‘Ra trist cât trist noi ştiam

Şi noi vorbeam dar ca să frângem

Tăcerea de noian!

Tot i-un cer de cupru-ncins

La prânz soare de sânge

Deasupra de catarg

Doar Luna-l poate stinge

Fără suflu ori mişcat

Opriţi ca un pictat barcaz

Pe un ocean pictat.

Şi Albatrosul începe să fie răzbunat.

Apă apă, peste tot

Şi tot lemnul se-usucă

Apă apă, peste tot

Nu-i pică în cănucă.

Întregu-adânc se putrezea

Hristoase! Că se vede

Cum fiare mucede se-urcară

Pe valuri mucede.

În jur, în jur tresărind aiure

Focul-morţii juca în noapte

Apele ca uleiuri de vrăjitoare

Ard verde, albastru lapte.

Un Spirit îi urmărise; unul din acei invizibili locuitori ai acestei planete, nici suflete plecate, nici îngeri; în legătură cu existenţa cărora învăţatul evreu Josephus şi platonicul constantinopolitan Mihail Psellos pot fi consultaţi. Sunt foarte numeroşi şi nu există climat sau element fără unul ori mai mulţi.

În vise la câţiva s-a zis

De Duhul ce ne otrăvi

La nouă noduri în adînc

Din locul de omăt şi-al ceţii

Şi-n astă sete orice limbă

Este-ofilită din pământ

O, n-am vorbi nici de mai mult

Funingine mâncând.

Corăbierii, în amarul lor necaz,

vor să arunce întreaga vină pe

bătrânul matrod: semn în care îi

atârnă moarta pasăre marină

de gât.

Oh, bunătate, ce rele priviri,

Bătrâni şi tineri azi!

În loc de cruce pe-Albatros

Legat’mi-au de grumaz.

 

 

Traducere de Felix-Gelu CONSTANTINESCU

 

 

S

POEZIE GERMANĂ

Jacob Michael REINHOLD LENZ

(1751-1792)

Soarelui

Suflet al lumii, neobositule soare!

Mama* iubirii, bucuriei, vinului!

Ah, fără  tine încremeneşte pămîntul

Şi creaturile în tristeţe.

Şi cum pot eu aici singur

De înrîurirea ta animat şi fericit

Ah, cum pot eu să-ţi întorc spatele?

 

Căldură, blîndeţe! Patria mea

Cu cea mai dulce rază a ta, lasă-mă

Ah, te implor, aici, mai aproape de tine

Ca vulturul, aproape de tine să stau.

Traducere din limba germană: Mircea M. POP

 

 

Johann Wolfgang GOETHE

(1749-1832)

Preocupare genială

Aşa rostogolesc eu mereu

Ca sfîntul Diogene butoiul meu.

Cînd e serios, cînd e glumă;

Cînd e dragoste, cînd e ură;

Cînd e asta, cînd e altceva

Este un nimic şi este ceva.

Aşa rostogolesc eu mereu

Ca sfîntul Diogene butoiul meu.

 

Autorul

Ce aş fie eu

Fără tine

Publicule, prietene!

Toate simţirile mele monoloage,

Toate bucuriile mele mute.

Rugăciune-şoc

De suferinţele lui Werther

Ba chiar şi de bucuriile lui

Fereşte-ne pe noi, bunule Dumnezeu!

 

Deliciul melancoliei

Nu vă uscaţi, nu vă uscaţi,

Lacrimi  ale eternei iubiri!

Ah, ochiului  doar pe jumătate uscat

Ce pustie, ce moartă lumea îi pare!

Nu vă uscaţi, nu vă uscaţi,

Lacrimi  ale nefericitei iubiri!

 

Drăgălaşă Lili ai fost mereu

Drăgălaşă Lili ai fost mereu

 

Toată plăcerea şi cîntecul meu!

Eşti, vai, acum, durerea mea toată

Şi totuşi încă cîntarea mea toată

 

Căsătorie neuniformă

Chiar şi aşa o pereche cerească se găsi după unire inegală:

Psiche era mai în vîrstă şi înţeleaptă, Amor mai  este  încă un copil.

 

Pentru Charlotte von Stein

De unde sîntem noi născuţi?

Din iubire.

Cum  am fi noi pierduţi?

Fără iubire.

Ce ne ajută să învingem?

Iubirea.

Putem chiar iubire să găsim?

Prin iubire.

Ce nu te lasă să plîngi îndelung timp?

Iubirea.

Ce să ne unească mereu?

Iubirea.

Traducere din limba germană: Mircea M. POP

 

POEZIE ITALIANĂ CONTEMPORANĂ

 

Rita R. FLORIT

Rita R. Florit trăieşte la Roma. A publicat Lezioni inevitabili, Lietocolle 2005. Textele sale sunt prezente în antologii. Video-poeziile sale, produse de autoare însăşi, au fost prezentate în festivaluri din Italia şi din străinătate. Rita R. Florit este şi autoare de texte pentru teatru-dans şi instalaţii. Poezia ei a fost tradusă în franceză, engleză, spaniolă şi punjabi.

Textele traduse în limba română fac parte din volumul Passo nel fuoco, Edizioni d’if, 2010.

 

Caută  în adînc vei găsi rana

de a trăi cu inima devorată

strînsă lărgită umflată  în sînge

pînă cînd supliciul dictează curgerea

 

Caută  în mijloc vei găsi cheia

potecilor secrete calcifiate

opriri de viae crucis înnoroiate

cînd faţa căzută în mocirlă

 

a fost declarată de neiertat

a fost scutită de orice datorie

mai caut-o  în punctul exact

dureros de crudă plăcere

 

să picuri o emblemă de aripi desfăcute

să parfumezi zdrenţele cărnii

nu încă larvă inertă

nu încă trandafir nocturn ofilit

 

caută  în fine în amintirea ta

de trecute viitoare universuri

dendrite recompuse din dorinţa

de a revedea stelele din infern.

 

* * *

Noaptea înaintează grăbită

somnul anihilează corpul vindecă

mă desface mă răsfoieşte mă înfioară

paralizează picioarele încetineşte

inima buimăceşte apoi prinde

iat-o că resimte breşa

dorinţa ce înmoaie carnea

muşcă şi continuă.

 

* * *

Îmi torturez versul

într-o mie de pîraie mă lichefiez

nu ştiu decît să gem şi să tac

să mă scufund şi să ies la suprafaţă

să sufoc umbra care mă atacă

să stîng şi să prind

şi în tine să cad

cad din nou iubire fără inimă

în centrul exact al florii mele.

Prezentare şi versiunea română: Eliza Macadan

 

 

Luca MARTINI

Luca Martini s-a născut în iarna anului 1958 la Milano, unde trăieşte şi este jurnalist profesionist. A absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Milano iar domeniul lui de interes este literatura. Textele traduse în limba română sunt inedite şi fac parte din volumul în pregătire Tra due stazioni.

St. Martin

Pentru mine viaţa va rămîne

mereu o după-amiază în care tolăniţi

pe o canapea veche ne uitam la televizor

la Au revoir les enfants eram într-un hotel pustiu

din Alpii francezi

în munţii de lîngă noi se deschidea

spre azur

o fereastră imensă de piatră

ne încuiaseră într-o statuetă

a Maicii Fecioare, frumoasă, ciobită şi

noi am aruncat doar o privire

 

motanul se numea Tigrou

Poezia unei nenorociri oarecare

Rămînem uluiţi cînd

nenorocirea loveşte

înainte de asta eram mîndri

în poză ţineam marginile sacoului

pretenţioşi, cumva aluzivi,

cu vreun murdar gînd

plimbîndu-ni-se incognito

prin cap

Rămînem uimiţi cînd

nenorocirea loveşte

– ictusul care lasă legume

pe un pat de spital sau în stradă

victime ale unui accident –

Rămînem uluiţi cînd

nenorocul loveşte

– scoate la iveală fisura intimă ascunsă

pînă şi celui care îţi stă alături şi se roagă

pentru tine la lumina unei lumînări

 

Te-am urmat la Madonna dell’ Orto

stăteai în genunchi pe iarba arsă

în faţa statuetei ciobite

care trimitea un fir

de lumină

din culorile ei de altădată.

Un cîine răbdător te aşteaptă şi el

tăcut la poartă.

Pentru o clipă credem că

renunţarea găsită distrusă pe cale

scrie versuri de lord byron în delir

şi că vecinul nostru e

un maestru de coarde sau de virtuţi teologale

ne gîndim că bărbatul care e un dealer mărunt

s-ar trezi dintr-o dată tovarăş sfînt al lui dostoievski

dar îl vezi pe urmă ghemuit

între picioarele unui jandarm.

Rămînem uluiţi cînd

nenorocirea loveşte

Suntem copii cu un bănuţ

în buzunar

sau cu un picioruş de iepure

siguri că ne poartă noroc.

 

Sankt Petersburg

În Casa de pe Fontanka

prin întuneric se mişcă

foşnetul unei rochii zdrenţuite

ea nebună îngenunchează

printre gunoaiele negre

aruncă praful

cu scheletul degetelor

sapă între copacii arşi

o groapă pentru mesajele căzute din crengi –

bătrîna numără ca pe nişte picături de aştri

aceste oase de cîini.

 

Lido

Doamna Komin din Istria şi contabilul Ancona

– o cataractă deschisă către seară şi un falit rentier rătăcit –

dintr-o grădină întunecată din Lido unde mai trăiesc

trimit lumini fosforescente

halouri de degete apăsate pe ochi

urme albăstrii

ca balele

de baterii stricate

faruri de dinam

lanterne sparte

de bicicletele de copii

aceste roţi se învîrtesc

încă o dată

pe pietriş

 

Bill Owens

Prin panorama de fotografii vechi cu Bill Owens

loc precar al unui timp stratificat

– cimitirul orfic descoperit aici – nu pot înlătura minutele trecute

taxiul care-a trecut

alte şi alte imagini obişnuite

motel cronicles,

vile mici, găini, feţe inspirate de nebuni

traversează cu mine

peisajul

dar merg în altă parte

 

Supermarket

te aştept aici

ziceam let it bleed

îmbrăţişaţi

picura sînge şi urină

se legăna lumea

hai să ne ridicăm în picioare ca înainte

sub porticul

pîrlit de pete

umede

linse de amanţii în patru labe

văd şi acum pe cei doi

murdari de gunoaiele de la supermarket

plastic şi sînge văd

ochii lor şi spinările

cu zvastici tatuate

numai în carnea lor

e iarăşi octombrie

şi plouă teribil

toată dragostea dezvrăjită

fără viaţă

depozitată

într-un sketch

 

Testament I

citesc poeţi terminali

întîlniţi în documentare sobre

compilatori înfocaţi

de abecedare scheletice

făcuţi şi smintiţi

aleg în cele din urmă

o singură formă

a cuvîntului

cea rămasă în bufnitura

celui care cade

în adîncul sinelui

una dintre cele o mie şi una

de nimfe ale lui monet

 

Testament II

Mă încredinţez ţie

nomenclator slăbănog

de memorie moartă

ca să mă joc de-a listele

cu persoane uitate şi dispărute

sunete nesigure de versuri

trimise minţii

păpuşi ale unui teatru

întunecat

în revoltă.

 

Zbor

Păsări albastre

pe sîrme

amuţesc răsăritul

uitate

cîntecele memoriei

ajung împreună

poveste de doliu

într-un zbor la firul ierbii

 

Prezentare şi versiunea română: Eliza Macadan

* Soarele în germană este de genul feminin.