Sunt numeroase localităţile din Ţara Haţegului ancorate în timp, unde descoperi la aproape tot pasul frumuseţea datinilor şi a obiceiurilor lăsate din străbuni, chiar dacă şi-au mai pierdut din farmec în ultímele decenii. Pe teritoriul comunelor Boşorod, Bretea Română, Băcia, Mărtineşti, satele Grid, Călanul Mic, Valea Sângeorgiului sau Streisângeorgiu continuă să se menţină vii unele obiceiuri, cum ar fi „Dansul Căluşului”, despre care se crede că datează din perioada ocupaţiei romane şi ar avea la bază tradiţii precreştine. Cea mai veche mărturie despre „Jocul Căluşarilor” se presupune că aparţine istoricului maghiar Dosza Daniel, care a descris acest dans tradiţional cu ocazia unui spectacol prilejuit de încoronarea principelui Sigismund Bathory al Transilvaniei, în anul 1599, la Piatra Caprei, lângă Alba Iulia. Pe data de 25 noiembrie, 2005, „Dansul Căluşului” a fost inclus în Lista Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanităţii (UNESCO), în urma depunerii dosarului de solicitare de către România în anul 2002.

Se cunoaşte că acest dans feeric conţine ritualuri care au puterea de a atinge forţe benefice văzute şi nevăzute care ajută la vindecarea celor aflaţi în suferinţă. Pentru a preîntâmpina sau a îndepărta forţele răului, grupul de căluşari trebuie să depună un jurământ care trebuie păzit cu sfinţenie.

Strigătele, specifice dansului căluşarului, sunt elemente care sugerează fără echivoc o influenţă folclorică, multe dintre strigăte reprezentând creaţii ale ţăranilor din Valea Streiului.

Pe lângă dansul căluşarului, în majoritatea localităţilor de pe întreg cuprinsul Văii Streiului, continuă să dateze obiceiul colindului, a cântecelor de stea. În perioada ajunului, cetele de colindători care vestesc naşterea lui Isus, conform cu descrierea scriitorului, istoric al religiilor, Mircea Eliade, pornesc pe uliţe din casă în casă: „Ritualul se desfăşoară de obicei începând din ajunul crăciunului, până dimineaţa zilei următoare. Grupul de şase până la treizeci de tineri (colindători) aleg un vătaf, care cunoaşte obiceiurile tradiţionale şi vreme de patruzeci sau optsprezece zile ei se adună de patru, cinci ori pe săptămână, într-o casă anumită, ca să primească instrucţia necesară. În seara zilei de 24 decembrie, îmbrăcaţi în straie noi ţi împodobiţi cu flori şi zurgălăi, colindătorii fac urări mai întâi la casa gazdei, apoi trec pe la toate casele din sat. Chiuie pe străzi, cântă din trompete şi bat darabana, pentru ca larma făcută să alunge duhurile rele şi să-i vestească pe gospodari de sosirea lor. Ei cântă prima colindă la fereastră şi după ce au primit învoirea celor ai casei, intră în casă şi îşi continuă repertoriul, dansează cu fetele tinere şi rostesc urările tradiţionale. Colindătorii aduc sănătate şi bogăţie, reprezentate de o rămurică de brad pusă într-un vas plin cu mere şi pere mici. Exceptând familiile cele mai sărace, de la celelalte primesc daruri: colaci, plăcinte, fructe, carne, băutură etc.”

Unul dintre obiceiurile întâlnite pe Strei este acela ca în timpul postului negru, ziua de Brumariu, localnicii să meargă la biserică, să ducă pomană colac, struguri, untdelemn şi un buchet de flori în mijloc cu o lumânare de ceară curată, făcută de o femeia vrednică de milă sau de fata fecioară întru iertarea păcatelor, obicei descris de folcloristul şi învăţătorul Ioan Pop Reteganul în manuscrisul Datini, credinţe, obiceiuri, descântece şi bocete din Ardeal, păstrat în arhivele Academiei Române.

Alte credinţe întâlnite la Grid, Călan, apărătoare de rele şi durere, „difuze, ca practici magice şi oraculare”, în concepţia etnografului Marcel Lapeş, sunt reprezentate de faptul că atunci „când iera de „vărsat de bube” (Sf. Varvara) nu se ţăsea, nici cosea, cu toate că era voie de şezătoare, pentru ca bubele să puteau făcea dease ca iţele la război iară la prunci să dădeau ceai de tei să n-aibă gâlci”, Şerbănescu Elena, Grid. Tot pe Valea Streiului, în localităţi ca Grid, Batiz, Strei, Gânţaga, Covragiu, bătrânele sfătuiesc pe fetele de măritat ca în ziua de ajun să măture casele până la amiază, de la prag spre răsărit, ca peţitorii să se adune la casă, „iar de nu-ţi plac, ca să-i alungi, să nu arunci gunoiul afară până după sărbători”, conform aceleiaşi surse. De asemenea, se obişnuia ca de fiecare dată când interveneau perioade lungi cu ploi, grindină sau trăznete, în ziua Sfântului Teodosie (a nu se confunda cu Sfântul Cuvios Teodosie cel Mare, prăznuit de Biserica Ortodoxă în fiecare an pe date de 11 ianuarie), cunoscut între ţărani ca protector al grâului, celebrat în satele noastre pe data de 29 mai, să se facă „sfinţirea holdelor pârguite”, cu „apă sfinţită şi grâu curat”, punând-se un ban de argint în vasul cu apă, ca speranţă a unei recolte mai bune.

Ion Pop Reteganul, care a reuşit să adune o operă imensă din creaţiile, tradiţiile sau credinţele populare din Ardeal, în anul 1875 mutat în satul Vâlcelele-Rele, de lângă Călan, lasă ca moştenire încântătoare strigăte, colinde populare, doine culese din aceste locuri. Multele dintre peregrinările sale prin Ardeal, afirmă unii cercetători ai operei sale, „nu au fost numai pentru asigurarea unui trai mai bun sau datorate unor neplăceri cauzate de unele autorităţi opace propăşirii învăţămîntului”, ci trebuie înţelese dintr-un alt unghi de vedere, acela relevat de Vasile Netea cu patru decenii în urmă: „setea de a cunoaşte cât mai mult pământ românesc” şi care s-a transformat într-o „adevărată odisee a vieţii de învăţător”.

În aceeaşi perioadă de timp, la fel de intens implicat în culegerea creaţiilor din popor s-a dovedit a fi folcloristul Oszkár Mailand, născut la 30 iunie 1858 în Geoagiu. A fost printre primii folclorişti maghiari care au cules versuri populare din rândul ţărănimii şi au studiat cultura poporului român. A început activitatea de culegător de folclor, în jurul anului 1884, reuşind să strângă mai multe sute de cântece lirice, multe din localităţi hunedorene, printre care Streisângeorgiu şi Călan (a se vedea Poezii populare româneşti din Transilvania, ediţie îngrijită. de Ana Soit, Editura Minerva, 1981.

O contribuţie substanţială în culegerea poemelor populare a deţinut-o Ion Marinescu (n. 09.02.1927 – d. 06.05.1991), poet, prozator, culegător de folclor şi publicist. Profesor de limba şi literatura română la şcoala generală şi liceul din oraşul Călan. Fost director al şcolii generale din localitate. Este coautorul, printre multe altele, a unor antologii semnificative de folclor din regiunea Hunedoara precum: Tinereţe fără bătrâneţe, culegere coordonată de Clemente Constandin, Casa regională a creaţiei populare, 1961; Ceteră cu glas de foc, Casa regională a creaţiei populare, 1965; Strigături din Hunedoara (culegere întocmită şi îngrijită de Clemente Constandin şi Aurelian Sârbu), Deva 1972. În toate lucrările amintite se regăsesc bogate poeme cu tematică religioasă, originare din inima satului.

În studiul său asupra muzicii românilor din Hunedoara, prezentat de revista Ethnographia din Budapesta, pianistul Béla Bartók (n. 25.03.1881, Sânnicolau Mare, Austro-Ungaria – d. 26.09 1945, New York), care a scris şi a publicat cele mai frumoase prelucrări din folclorul autentic românesc, a remarcat existenţa în muzica noastră a „dialectelor” şi „subdialectelor”, varietatea stilurilor regionale.

Din culegeri care însumează circa 3000 de cântece, Béla Bartók a alcătuit colecţii ca: Melodiile colindelor româneşti din vechile judeţe Alba, Arad, Bihor, Cluj, Hunedoara, Mureş, Satu Mare, Someş, Timiş-Torontal, Turda. Primul său studiu teoretic: Dialectul muzical al românilor din Hunedoara.

Perpetuarea din străbuni pe Valea Streiului, zona Călan, a obiceiurilor şi a tradiţiilor populare moştenite reprezintă o zestre de nepreţuit pentru cultura etnografică a regiunii. Învăluite în elemente de misticism, datinile statornicite şi-au lăsat dâra peste importante creaţii tradiţionale în versuri.

Note: Radu Georgescu, De la Căluşari la armonizatorul biologic, în Viaţa Liberă, anul XXIV, nr. 7338, 22 noiembrie 2013, p. 2; Ioan Bocşa (coord.), Colinde româneşti, Media Musica, Cluj-Napoca, 2003, p. 7; Marcel Lapteş, Anotimpuri magico-religioase, Editura Corvin, Deva, 2011, p. 218. – Liviu Păiuş, Pagini Someşene. Studii de folclor şi nu numai, vol. 1, Editura Eikon din Cluj Napoca, 2011, p. 159; Virgiliu Florea, Ion Pop Reteganul. După 90 de ani, în Anuarul Arhivei de Folclor, XV-XVII (1994-1996), Cluj-Napoca, 1997, p. 561; Béla Bartók, Dialectul muzical al românilor din Hunedoara. Însemnări asupra cântecului popular, Bucureşti, 1956, pp. 146, 147.

4

O recuperare binevenită

Cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, într-o discuţie cu Mircea Ciobanu, acesta mi-a spus că poetul nu trebuie să fie izolat de lumea în care trăieşte, că trebuie să fie un luptător. Poetul Daniel Lăcătuş face o adevărată explorare antropologică, în sensul cel mai larg, angajându-se într-un proiect amplu (Să ne cunoaştem Istoria – Călan), de salvare a „patrimoniului cultural, istoric, etnografic, natural şi turistic al zonei, creionarea unor profiluri ale oamenilor de seamă ai localităţii, precizarea locului şi rolului ce l-a avut şi îl deţine localitatea Călan în istoria ţării, de la consemnarea primelor norme de locuire pe această vatră şi de la atestarea ca aşezare în epoca medievală până în perioada actuală, alcătuirea unui album foto […] care să conserve fotografii-document relevante pentru identitatea localităţii”. O parte din acest proiect a şi fost realizată. Scriitorul şi-a propus să contrazică imaginea unidimensională din perioada comunistă prin care oraşul Călan era cunoscut numai ca important centru siderurgic.

De data aceasta, are ca ţintă recuperarea poeziei creştine din prima jumătatea a secolului al XX-lea, având în vedere că în zonă a existat o puternică aderenţă la mişcarea duhovnicească Oastea Domnului. În realitate, este vorba de o perioadă mult mai mare, având în vedere că în antologie este inclusă şi literatura populară, adunată de unul dintre fiii localităţii.

1. Georgescu culege „colinde religioase, sociale şi urări” din Călanul mic, publicate în 1914 de folcloristul Alexiu Viciu. Ce sară-i este o frumoasă colindă de Ajun, conţinând şi o legendă despre facerea cerului, a pământului şi a munţilor. În alte texte folclorice, prezente în culegere, apar gingaşe teofanii: „De-asupra pe masă/ Şezău de mătasă/ De asupra’n şezău/ Dragul Dumnezeu/ Şede şi priveşte,/ Din gură grăeşte” (Trei flori). O nuntă incestuoasă (între frate şi soră), cu prezenţă cosmică, aşa cum există şi în Mioriţa („Sfântul soare nănaş mare,/ Sfânta lună mare nună,/ Stelele fetele/ Luceferii feciorii/ Şi fuşteii starostele”), atrage reprehensiunea sfinţilor şi a Maicii Precistei (în Sora Salomie): „Şi-n biserică intrară,/ Toţi sfinţii se aplecară,/ Icoanele lăcrămară;/ Dar icoana Precestii/ Din fundul bisericii/ Tot plângea şi lăcrima”.

Gheorghe Muntean a făcut parte din mişcarea creştină Oastea Domnului, înfiinţată în 1923, la Sibiu, de către preotul Iosif Trifa, având ca scop principal apărarea sfintei credinţe şi întoarcerea oamenilor la virtuţile creştine. El este unul dintre primii poeţi din zona Călan. În bună măsură, preia în creaţiile sale modelul stilistic popular. Poezia are însă un fond teologic, aspirând la îmbunătăţirea duhovnicească: „Dezbrăcând omul cel rău/ Să-l primim pe Dumnezeu/ În a Domnului veşmânt/ Să ne ’mbrăcăm pe pământ/ Prin credinţă şi iubire/ Să trăim tot în frăţire/ La coarnele plugului/ Ca şi-n casa Domnului/ Haina noastră creştinească/ Prin fapte să strălucească/ Că e haină purtătoare/ Nu-i cojoc de sărbătoare” (O poezie). La credinţa, reînviată de Oastea Domnului, se adaugă lealitatea faţă de rege, păstorul neamului, precum şi obligaţia de împlinire a aspiraţiilor pentru care şi-au dat viaţa eroii neamului. Poetul declară că nu are altă identitate etnică decât pe Iisus Hristos: „O, ţara mea! O, Domnul meu!/ O, veşnicule Dumnezeu!/ Prea sfântă împărăţia Ta/ Voiesc să fie ţara mea!” (O, ţara mea! O, Domnul meu!). Poezia religioasă a lui Gheorghe Muntean este scrisă cu toată convingerea, de către un oştean aflat în slujba Domnului. El se întreabă dacă este vrednic de misiunea sa: „Prin rugăciune şi prin post,/ Prin limba mea şi prin cuvânt/ Sunt vrednic eu de-acum să port/ Şi sabia Duhului Sfânt?” (Sunt eu creştin adevărat?). Scriitorul îşi dăruieşte în totalitate viaţa slujirii regulilor mişcării bisericeşti. El susţine şi transmite şi altora dulceaţa virtuţilor creştine şi dezavueză păcatele de care sunt ispitiţi zilnic oamenii slabi: necredinţa, viaţa fără griji, crâşma, lenea, fariseismul: „Lumea de azi e un iad/ Atât de mult s-a stricat/ Pe semne mult nu va fi/ Până când se va sfârşi.” (Lumea de azi).

Gheorghe Muntean, căruia îi aparţin cele mai multe texte din antologie, scrie o poezie religioasă genuină, mai puţin performantă estetic, dar pătrunsă de adevărul de credinţă. El este un comiliton al devoţiunii, exprimându-şi imnic iubirea pentru Hristos: „Fericirea şi iubirea/ E Iisus Biruitorul!/ Deci întreaga omenire/ Lui să-I ceară ajutorul.// […]// Prin Iisus Biruitorul/ Şi Biserica sa sfântă,/ Ca ostaş tot muritorul/ Va ’nvinge orice ispită.”(Prin Iisus Biruitorul).

Alt autor selectat este Ioan Opriş, de asemenea, membru important al Oastei Domnului. Convertirea acestuia a fost una exemplară (din crâşmar s-a transformat într-un luptător arzător pentru credinţă). A fost arestat, în regimul comunist, asemenea celor mai mulţi credincioşi aflaţi în Oaste. Din creaţia sa a fost selectat poemul La Iisus Biruitorul, pus pe muzică şi cântat la adunările mişcării duhovniceşti. Din antologie mai face parte şi Maria Petresc, autoarea unei singure poezii. Şi ea a făcut parte din mişcarea Oastea Domnului (care număra peste 300 000 de membri). În Iată un loc fericit, ea îşi află liniştea sufletească alături de misionarii asociaţiei ortodoxe, unde doreşte să se veselească, împreună cu sufletul său, „Nu în locuri şi plăceri, ci’n duhovniceşti cântări,/ Nu în desfătări lumeşti/ Ci în imnuri creştineşti// Că nu-i loc bun pe pământ/ Ca-n Oastea Domnului sfânt,/ Unde poate orişicine/ Să se veselească’n sine./ Că cei din Oaste trăiesc,/ Cum spune Tatăl ceresc,/ După fapte şi credinţă/ Care îi duc la biruinţă.”

Poezia religioasă din Călan, prezentă în volum, provine fie din sursă populară, fie de la misionari ai Oastei Domnului. Ideea de a-i reuni într-o carte pune în evidenţă importanţa unei asemenea mişcări religioase, capabilă să-şi propage ideile într-un mod sincretic, întrunind credinţa şi poezia. Prin proiectul său cuprinzător, poetul Daniel Lăcătuş salvează de la uitare scriitori creştini circumscrişi oraşului Călan şi poemele lor delicate, pornite din ardenţa ideii religioase. Se confirmă astfel alegaţia lui Mircea Ciobanu, aceea că poetul este un luptător petulant.