În ultimii ani, crescînd şi posibilităţile de informare, şi, cel puţin în unele oraşe, şi activităţile în domeniu, s-au apropiat de lirica niponă un număr de autori români. Între aceştia îşi caută locul acum şi Mariana Cuşa, care, după cum ne mărturiseşte la finele volumului, a purces să scrie aceste texte după ce a stat ore în şir „în faţa calculatorului, citind din şi despre poezia japoneză”, a participat şi la o serie de colocvii şi ateliere de creaţie organizate de Societatea de Haiku din Constanţa, dar şi după ce a „dezbătut pe internet probleme teoretice spinoase” ale acestui tip aparte de lirică, care cere o anume exigenţă, nu doar în ce priveşte aspectele formale.

După ce, pînă acum, a abordat alte formule literare, în această „grădină japoneză” autoarea a adunat diverse tipuri de texte, tip haiku, tanka, haibun, dar, în unele situaţii, a preferat „o tratare liberă a categoriilor amintite”, pornind de la dorinţa mărturisită de a da „prioritate expresivităţii textului în transmiterea unui gînd şi a unei emoţii, şi nu rigorilor formei literare”. E drept că, în siajul ideilor de „modernizare” şi al „experimentelor” de tot felul, multă lume se raportează mai dificil la ceea ce înseamnă aceste tipuri de scrieri în forma lor „clasică”, cel puţin în accepţiunea curentă a acestui termen, preferînd/ alegînd din diverse motive să se situeze în trendurile „actuale/ moderne”.

Dorinţa autoarei de a publica un astfel de volum este şi „acoperită” uneori de faptul că sînt şi texte în care relevă înţelegerea cerinţelor genului.

Astfel, de pildă, dacă luăm în discuţiile textele tip haibun din carte, dincolo de cerinţele despre care am vorbit cu varii prilejuri, subliniate, de pildă, între alţii, şi de Jim Norton[1] (caracterul autobiografic, felul în care trebuie să se completeze proza (concisă) cu haiku, economia de cuvinte ş.a.), constatăm, ca la foarte mulţi autori contemporani (care nu ajung pînă la experimente, însă) că şi în acest caz, aşa cum spunea Bruce Ross[2], la ideea că, într-un fel, „sintaxa e dominată de imagistică”, aici însă, uneori, chiar de limbajul metaforic.

Azi, în general, se acceptă, pe scurt vorbind, că un haibun este o combinaţie/ o îmbinare între „haiku şi secvenţele de proză haiku”, că modul în care cele două se îmbină dau forţa textului; dacă secvenţele de proză sînt menite să faciliteze, adîncească înţelesurile poemului, poemele trebuie să confere o mai mare „energie” (Nobuyuki Yuasa) prozei.

Şi în textele Marianei Cuşa versurile (la fel, în pendulare între stilul „liber” şi căutarea exigenţelor/ „regulilor”), în mai multe cazuri, „completează” proza, relativ concisă. Sigur, „concis” are varii conotaţii de la autor la autor, azi. Pe de altă parte, în discuţia despre „obiectiv – subiectiv” în haibun (după Masaoka Shiki, ca şi în cazul haiku, şi a scrie un haibun echivala cu a trasa în gen „shaseibun” – un desen, o schiţă prin/ cu ajutorul cuvintelor, considerînd – spre deosebire de Bashō care miza pe detaliile subiective – că trebuie să reflecte detaliul obiectiv), autoarea mizează, deşi nu în toate cazurile, mai curînd pe „subiectiv” (uneori în tuşe descriptive/ confesive), uneori uşor spre „tradiţional” din anumite puncte de vedere, ţinînd mai puţin de formal.

În ce priveşte poemele haiku/ în stil haiku (unele intitulate dintru început „tristihuri”), putem discuta relativ la aspectele formale de un balans între „clasic” (în accepţiunea unor exigenţe/ rigori formale/ interioare) şi „modern”. Nu găsim totdeauna căutarea cu rigurozitate a acelui „5-7-5”, de pildă (exemplu: „Lacul Bîlea -/ ochiul muntelui/ scrutează cerul”), sînt folosite mai multe semne de punctuaţie ca elemente de cezură/ „delimitare” (exemple: „De sus, de pe creastă,/ în ocru şi aur -/ Transilvania”; „Străzi fără timp,/ minarete de praf -/ urcînd, coborînd”), dar se începe cu literă mare rîndul incipient. Din exemplele citate se poate observa şi cum apare sau nu kigo ori posibile tendinţe spre utilizarea de „keywords” în aceste texte, altfel spus şi o raportare la unele din trendurile actuale şi în acest sens. Dar, nu trebuie uitat, autoarea vorbeşte din start despre „o tratare liberă”. În aceeaşi manieră putem discuta şi despre poemele tanka/ în cinci versuri.

În altă ordine de idei, dincolo de secvenţele, nu puţine, cu amprenta locului unde vieţuieşte autoarea, anume plaiurile dobrogene/ „lumea deltei”/ Constanţa şi cu prezentul, dar şi cu istoria lor aparte, avem diversitate şi din punct de vedere tematic, şi în vers şi în proza din haibun, de la „tablouri” „clasice” la eoliene, florie/ „limba florilor”, viaţa pisicii Muni, relaţia profesor-elev, peisaj citadin, „evul postindustrial” („Sub stratul de nori/ griul furnalelor dezafectate -/ ev postindustrial”) sau „migranţi” („Pe buza falezei,/ farul genovez – acum,/ alţi migranţi”).

Un alt aspect asupra căruia insistă autoarea este acela al publicării cărţii în limba română şi atît, deşi admite că, în general, „echivalenţele” în limbi străine sînt „obişnuite în acest tip de cărţi”, pentru că „lectorii ideali” ai săi i-ar dori să fie românii, şi înţelege „abordarea speciilor literare străine drept un catalizator de poezie românească”. Acestea fiind dorinţele şi viziunea sa, traducerile nu ar fi decît ,,frumoase infidele”, dacă nu de-a dreptul inutile, spune autoarea. E o opţiune personală, cu argumentele amintite, şi în concordanţă cu tipul de cititori pe care şi i-ar dori.

Este, una peste alta, un volum „de contact”, un pas în dorinţa apropierii de lirica niponă, dar care relevă, totodată, o autoare care a ales în cunoştinţă de cauză formulele literare dorite. Sînt, dincolo de abordările libere, asumate, cum este şi modul de aşezare al textelor în volum, şi semne că, poate, „trupul de silabe al unui haiku”, cum spune Mariana Cuşa, atunci cînd îşi va dori, ar putea, pas cu pas, „să devină palpabil” în viitoarele sale creaţii de gen.

Mariana Cuşa, Grădina japoneză, lirice, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2016, 76 p.

6

Maci roşii, aripi de îngeri şi calea spre lumina dinlăuntru

În galeria autorilor propuşi cititorilor de editura constănţeană Ex Ponto se înscrie, de la finele anului trecut, şi Oana Calusa.

Nu am alte date despre activitatea literară a autoarei, nu ştiu dacă este vorba despre un volum de debut sau nu. Această carte e alcătuită ca un fel de grădină interioară, un univers particular. Dar, înlăuntrul acestuia, sînt aşezate, la locul menit de autoare, dragostea, tristeţea/ poate chiar disperarea („înveţi să te pierzi/ şi uiţi/ să cauţi lumina/ spre sufletul tău”), moartea (mai curînd ca metaforă), pasiunea, şi un pic din acea „rutină” (care poate fi minunată dacă e construită pe iubire, şi „mărunţişurile” dăruie forţa cuplului, plăcere – „bucătăreala prin viaţă,/ dragostea cu care mesteci în mîncare/ mă atrage”, şi distrugătoare dacă dragostea lipseşte sau e rănită) a vieţii în doi, aşteptarea.

E o şi o luptă cu sinele care călătoreşte, funcţie de meandrele prin care îl poartă şi viaţa şi gesturile celuilalt între Eros şi mîngîierea mai apropiată sau mai de departe a sfîrşitului/ înstrăinării („inima ta a sărăcit brusc./ S-a înstrăinat”) sau, tinzînd la extrem, metaforic, a umbrei lui Thanatos („mi-am invitat toţi prietenii/ să îmi sărbătoresc moartea”).

Dar, peste toate, în hăţişul rătăcirilor şi aşteptărilor/ dorinţelor, e mai ales căutarea luminii, fie că este una care ţine de prezenţa/ iubirea celuilalt, care o poate chiar „defini”/ transforma („Citesc şi scriu invers/ de cînd m-ai desenat cu capul în jos”), fie de a echilibrului interior, asta şi pentru că, scria Oana Calusa, nu numai, dar poate mai ales „cînd sîntem răniţi,/ aproape dezintegraţi,/ simţim lumina în noi”. Alteori viaţa e ca o „cutie de carton”, un labirint de constrîngeri (deziluzii, poate) din care trebuie găsită ieşirea tot prin această „călăuză” a căutării „luminii”, într-o formă sau alta. Autoarea nu recurge la un vocabular sofisticat, dar nici simplist, nici tropii nu sînt „stridenţi”, dar are adesea imagini nu neapărat surprinzătoare, dar personale. De pildă, în poemul Triunghi: felul în care curge timpul prin tine, felul tău de a fi şi cine ştie ce fapte/ gesturi/ gînduri (ale tale sau nu) care se răsfrîng înăuntru… altfel, duc – poate şi curgînd prin vîrful penelului „pictorului”, la imaginea unei lumi altfel, „cu capul în jos”, cînd privindu-se în oglindă se vede „albastră/ cu părul roşu,/ ochii verzi şi privirea mov”. Apoi, brusc, versul următor, se trece la o altă stare: „M-a cuprins vraja mării/ pe care o văd mereu/ de la fereastra casei”.

Nu este un volum „monoton”, şi la asta contribuie şi felul în care Oana Calusa îmbină ilustraţiile cu textul.

Într-o carte comentată în epocă[3], René Huyghè scria: „Textul cedează imaginii! – Fotografie, tipar: imagine, carte! Dublă opoziţie ce rezumă traiectoria culturii noastre”, vorbind şi despre şi alt fel de a vedea imaginea, de a o îmbina cu litera/ cartea. Şi Oana Calusa, în felul propriu, îmbină, din această perspectivă, într-un volum nici parcimonios, nici în exces de figuri de stil, şi culorile şi metafora în construcţii imagistice, uneori originale, uneori reuşite. Un exemplu nimerit pentru a „ilustra” cele spuse mai sus ar putea fi chiar primul text din carte („însoţit” de o ilustraţie), Cactus înflorit (în care culorile – cu roşul în prim plan, dar şi albastrul, apoi un verde abia, vag, „dungile” negre „subliniază” cuvintele): „Aripi de înger peste sufletul de fier/ părăsit în şanţul adînc al visului pierdut./ lacrimi de sînge pe obrazul Fecioarei,/ picături de rouă peste macii verzi./ Ţepii limbii aspre înfipţi în trupul fraged,/ picioarele goale ating ţărîna uşoară./ Plăcerile carnale se ridică la cer”.

Sînt şi unele căutări (parte amintite şi de Nastasia Savin –„motive blagiene”), dar nu apăsătoare. Dincolo de rigorile critice/ calitative ş.a., poezia, ca orice formă de artă, privită din punctul de vedere al receptorului, ţine şi de formaţia estetică a acestuia, de „gust”. Poate „place” sau satisface anume exigenţe critice ori nu. În cîteva cuvinte, concluzionînd, acest volum (construit şi după o viziune „complementară”, cuvînt-imagine, la care Oana Calusa s-a gîndit, evident), încheiat cu o „poveste” despre a patruzecea toamnă, relevă o autoare atentă la felul în care se prezintă în faţa cititorilor, şi care are un fel al ei de a vedea lumea în vers, pe care şi-l va defini mai apăsat, e de aşteptat, în eventualele volume viitoare.

Oana Calusa, Obsesie/ Obsession, prefaţă (Echilibru şi armonie) de Nastasia Savin, ediţie bilingvă română engleză, versiunea engleză de Maria Onea şi Andreas Calusa, ilustraţii interior: Oana Calusa, ilustraţie copertă: Andreas Calusa, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2016, 148 p.

Îngeri cu aripi de ceaţă

Cu Menahem Falek, care s-a născut în România (de altfel pomeneşte meleagurile natale, ţara noastră, adesea şi în discuţii, şi mai ales în poemele/ scrierile sale), dar locuieşte de ani buni în Israel, am colaborat la diverse proiecte, în ani. Parte dintre antologiile/ cărţile sale le-am semnalat în diverse reviste, inclusiv în „Poezia”.

La începutul acestui an a publicat, la Editura Eked, din Tel Aviv, Israel, un volum intitulat Îngeri cu aripi de ceaţă, o antologie a poeziei române în limba ebraică. Selecţia şi traducerea în limba ebraică sînt sub semnătura lui Menachem M. Falek.

Antologatorul a selectat poeme semnate de patruzeci de autori cu care, din ce am discutat, în cea mai mare parte dacă nu cu chiar cu toţi, s-a întîlnit în diverse împrejurări. Sînt autori din toate colţurile ţării; amintim, cu regretul că spaţiul nu îngăduie a menţiona sumarul complet, cîteva nume: George Vulturescu, Ion Mureşan, Mihaela Albu, Ioana Crăciunescu, Liubiţa Raichici, Victor T. Rusu, Robert Şerban, Nicolae Silade, Dan Mircea Cipariu, Ruxandra Cesereanu ş.a.

Bună parte dintre aceştia sînt din zona Moldovei (între care amintim, în ordine alfabetică, pe: Corneliu Antoniu, Daniel Corbu, Ion Drăguşanul, Carmen Veronica Steiciuc, Andrei Velea, Sofia Vicoveanca, Alexandru Ovidiu Vintilă şi, în final, subsemnatul).

Semnalăm doar, aşadar, apariţia acestei antologii alcătuită cu inima de Menahem Falek, care nu cred că se va opri aici cu transpunerile creaţiilor autorilor români în limba ebraică.

[1] Recenzie la Wedge of Light, în “Blithe Spirit”, V10, No 3, Sept. 2000.

[2] În North American Versions of Haiku, din “Modern Haiku”, Winter-Spring 1997.

[3] René Huyghè, Dialog cu vizibilul, traducere de Sanda Rîpeanu, prefaţă de Valeriu Rîpeanu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1981, p. 23.