Profesor la Cotnari şi în comuna botoşăneană Ungureni, absolvent al Facultăţii de Teologie „Dumitru Stăniloae” din Iaşi, Vasile Simon este autorul unor cărţi de poezie-Îngerul cu o aripă (2011), Cîntec la porţile iubirii (2013) şi Iubirea îngerilor (Editura Vasiliana, 2014) – unde se vede distinct, aşa cum, inspirat, spune Nicolae Busuioc într-o caldă şi comprehensivă prefaţă, „darul exprimării emoţionale”, formulînd poezia ca pe „o cale de exprimare afectivă a unor trăiri, sentimente şi bucurii sufleteşti demne de un poet dublat de teolog”. În adevăr, Vasile Simon scrie poezie într-un imaginar liric „naiv”, asemeni pictorului icoanelor pe sticlă, despre Geneză, un „neîntrerupt război de flăcări” (Geneza), despre Eden, cu mierea şi „marea de fiere” de după săvârşirea păcatu­lui (Eden), în sfârşit, despre căderea din Rai (Căderea): o naraţiune în versuri despre ceea ce s-a spus în Vechiul Testament: „Fîşii de soare cern grădina/ Şi-argintul rîului din ea,/ Ce curge-ncet, întru­na,/ Pe el plutind o pace grea./ Sub umbra aripilor verzi,/ Cu braţul nins de puritate,/ E dalba Eva, raiul crezi/ C-aşa va fi tot mai de­parte./ E doar un vis plutind pe ape/ Şi aburii, în şoapte, la urechi;/ În taină i-au vorbit că poate/ Gusta din fructul dulce-ochi./ Şi pacea cea întinsă şi adîncă,/ În cursul ei pe-argintul cel curat,/ S-a izbit de marea, greaua stîncă,/ A neascultării fiicei de-mpărat./ Ademenit, la fel, şi Adam, fiul,/ El de femeie s-a lăsat orbit/ Ca să se lepede de Domnul,/ Mîncînd din fructul cel oprit./ Şi rîsul pe în­şelător cuprinde,/ Un rîs de moarte rece, crud,/ Cînd omul ce, căzut, s-aprinde,/ Iar plînsul-n valuri cade surd,/ Din cer, oştimea, Heruvi­mii/ Trandafirii lacrimi revarsă;/ Suspină-n şir alb Serafimii:/ Păcat, că au căzut din Slavă!/ Şi cerul dimpreună cu pămîntul/ În plîns greoi îşi clatină privirea/ Spre cei ce-au părăsit Stăpînul/ Ducînd în Iad eternă fericirea”. Sînt, apoi, fixate în versuri episoade din Noul Testament – Galileea şi Apostolii (Apostolii), Cina cea de Taină (Cina), rugăciunea lui Iisus din Grădina Ghetsimani (Ruga din Ghetsimani), Învierea, într-unul dintre cele mai frumoase poeme ale cărţii: „Plîng/ clipele din toamna/ tinereţii,/ Plîng cu ele/ şi dorurile,/ pietre ale vieţii,/ Cînd încă razele/ de sărbătoare/ curg în plete,/ Plîng/ stoluri de vise/ ce coboară în trepte./ Plîng genele,/ frumoa­sele flori,/ La geamul sufletului/ în culori,/ în seara sfintei, lină,/ a iertării,/ Adunate la prăznuirea/ Învierii” (Plîng clipele).

Între aceste repere esenţiale ale ceea-ce-va-fi-fost şi ceea-ce-va-fi-fiind, omul purtător al Duhului scrie o radiografie lirică a ispăşirii păcatului originar: tinda vie­ţii se sparge, frigul se aşază pe suflet, trezvia pare tot mai impro­babilă într-o lume apăsată de imaginea obsedantă a Jertfei, dar, mai ales, clipele de fier dintr-un poem precum Frigul pe suflet marchează prăpastia de necuprins pe care are a o traversa fiinţa pustiei, purtîndu-şi „dorul nesătul” pentru Edenul pierdut. Figura lirică în ju­rul căreia pivotează poemele din Iubirea îngerilor este sihastrul, ca un semn al despărţirii de lume, în orizontul pustiei unde Cain la­să în urmă „chipul blînd al zeiţei” pentru a se apropia de Divin: „Cu glasu-ţi dulce, aromit,/ Îmi tot şopteai, scumpă zeiţă,/ Pînă ce valul s-a-îmblînzit,/ La susuru-ţi de hulubiţă./ Iar doru-mi de si­hastru, plin,/ Cată înaltul cerului albastru/ Ca pe o apropiere de Divin,/ În dulce amor al lunii astru./ Cu lacuri de smarald plutea/ Deasupra noastră luna-far,/ Spre ea zbura visarea mea/ O, sfinte înger, plin de har!/ În ochii tăi luceau duios/ Valuri de argint scli­pitor,/ Păstrate-n versuri tînguios,/ O, tainice clipe de amor!/ Acum, tot mai sihastru poate,/ Mă-ncearcă jalnic crudul dor,/ Iluziile-mi rămîn departe/ Urmînd al fulgilor dalb zbor./ Pe sufletu-mi bătrîn de rime,/ S-a aşezat oceanul de ninsori,/ Dar tot te văd, a mea minu­ne,/ Cînd dorul mă înalţă-n sori./ Te-aş lua în braţe, amăgire,/ Şi ţi-aş şopti un ultim gînd,/ Să mă-nsoţeşti la Despărţire,/ Zeiţa mea cu chipul blînd!” (Seri cu ea). Simbolurile Euharistiei, pîinea şi vinul, structurează o poezie ca o rugăciune profană, ca un colind („O, Iubite Fulg,/ Din cer coboară,/ În inima-mi topeşte-Te/ În miez de iarnă,/ Şi umple-mă/ Cu sufletul de primăvară!/ Coboară/ Din Ocea­nul nepătruns/ Iubitul meu, de Sus,/ Iubitul meu,/ Prunc Sfînt Iisus!” – Fulg din cer), în secvenţe lirice care se reţin („Umbra mea e ninsă,/ Viscolul de foc/ Prinsu-m-a în cursă”) ori în definiţii surprinzătoare  („Eşti duh, nu oase îmbrăcate-n haine”; „În infinituri Domnul se restrînge,/ Iar infinitu-ncape-n strop de vin”); Vasile Simon trebuie să distileze încă mai mult expresia lirică, să caute în lectura poeziei înalte nu neapărat un model, ci un relansator textual şi, poate, atunci, va reuşi un volum cu poeme cel puţin de calitatea acestuia: „Noaptea păgînă alungă/ Inelele flori de stele,/ Fug paseri, speriate de iele,/ E noapte păgînă şi lungă./ Întunecă luciul de argint,/ Marea îşi răstoarnă oglinda,/ Tremură din temelii tinda,/ Doina e mută, cu păr despletit./ E semn de doliu pentru sărman,/ În casa pustie, pitită sub nuci./ Cîndva era plină grădina de cuci,/ Bufniţa cîntă acum, an după an./ Umbre-s sub negrele-mi pleoape/ Adîncesc păgîna lume eternă,/ Toate dispar în cruda beznă,/ Nu se văd nici licuricii pe ape” (Păgînă eternă). Despre poetul Vasile Simon, nu mă îndoiesc, vom mai auzi.

Dumnezeu îşi are în noi făptura

Dumitru Brăneanu pune Destrămarea lumii (Editura Ateneul Scriitorilor, 2016), cea de-a zecea sa carte de poezie, sub semnul unui text al părintelui Dumitru Stăniloaie, care deschide o pistă de lectură, structurînd în profunzime lirismul său: „Împătimirea atrage după ea spre exterior toate puterile noastre su­fleteşti. Ea e cleiul care ne leagă de suprafaţa lumii exterioare!”. Urmînd învăţătura, în ceea ce poetul Ioan Pintea numea „admiraţie or­todoxă”, Dumitru Brăneanu se vindecă, cu greu, cum spune, de melodramele trăirii în curgerea unui cotidian aparent viu şi polimorf, identificînd „strigoiul lunatec” al patimei care „încinge”, salvîndu-se, în „temniţa” cuvîntului, într-o altă viaţă: „Azi mă întorc din patimi ră­tăcite/ În temniţa cuvîntului mi-e bine/ Cum n-am mai fost! Speranţe împlinite/ Sub tăceri de stea se arvunesc regine!/ Pribeag străin sub plaiuri întristate/ Să închid ochii nopţilor bătrîne,/ Tîrziu în sfin­ţi pustiul ne desparte/ Cînd destrămarea lumii ne rămîne;/ Îmi mor sub pleoape lacrimi deşarte/ Şi ochiul meu se va trezi mirare/ De tine, de­şertăciune, să n-am parte./ Mistuiesc ani cu buzele de ceaţă,/ Cînd mă urlă lupii din zare-n zare/ Înveşnicindu-mă-ntr-o altă viaţă” (Azi mă întorc din patimi): cuvîntul, temniţa sa e lumea interioară unde se împlinesc speranţe „sub tăceri de stea”, în vreme ce patima e cea care agită lumea exterioară, plaiurile ei „întristate”, chemînd, în cîntecele sale de sirenă, fiinţa pentru a o pierde în pribegia niciodată în­cheiată a altui Cain. Nu întîmplător pribeagul e figura lirică semnifi­cativă, metafora obsedantă a poemelor din Destrămarea lumii: nomad pierdut prin deşert (Tu, cel ce eşti de-o veşnicie), rătăcind pe drumuri „spînzurat de-o umbră” (Îmi port pe umeri), alergînd, „răstignit pe crucea de mirări”, prin pîcla roşie a unor răspîntii pustiite (Mai am puţin), căutîndu-şi ascunzişul între spinii rugilor din selva întunecată (Amînă secerişul, Doamne!, De dorul tău), pribeagul din poezia lui Dumitru Brăneanu pendulează între „oarba rătăcire” şi o mistuitoare nostalgie a zariştii lui Blaga, a zării, în ceea ce aş numi o poetică a departelui: „Cerurile amurguri împrumută/ Cu boabe de lumină-ntreţesute/ Aş vrea să scap din ham o noapte mută/ Şi să mă-ndrept spre ţărmuri neştiute,/ Bătrîn ca veacul, simt cum depărtarea/ E mai presus de mine, cu mult mai mult,/ E ca vinul bun cînd îl bea uitarea/ Şi veşni­cia cu întregul ei tumult./ Nebănuit cum mi se-apropie finalul/ Vrea cineva pe sfoară să mă tragă/ Amurgul putrezeşte, a-nflorit migdalul/ Şi umbra morţii bîntuind beteagă/ Prin viaţă rătăcesc, printre ruine/ Din noaptea minţii mă pîndesc jivinei” (Nebănuit cum…).

Departele, zarea îşi asociază, în poemele lui Dumitru Brăneanu, simbolurile ascensionale venind, parcă, dintr-o altă viaţă, aceea nouă a unei alte geneze de după desprinderea de iadul patimii: „Cu fruntea spre cer şi taină în gînd/ Cu cugetul curat, sufletu-mi impur/ Nu merit povara amăgirii, cînd/ Vreau zborul li­ber prin tonuri de azur./ Nelinişti şi fantasme în taină sorb,/ Ostenită-i mintea, doruri mă surprind/ Un joc se repetă, jumătate orb,/ O clipă doar, de iad să mă desprind./ M-atinge timpul cu aripa humii/ Spre care ceruri să-mi înalţ privirea?/ Atunci voi părăsi poteca lumii,/ Şi în genunchi aştept mîntuirea;/ Părinte, dacă moartea va învinge/ Cu mine omenirea se va stinge?!” (Părinte?). Numai că dorinţa mistui­toare a înaltului se surpă, aripile sînt tocite, visele, năruite, departele, zborul sînt din ce în ce mai improbabile pentru că, iată, în fiinţa interioară se instalează tîrziul („Tîrziul e-n mine. Rugă din urmă./ De cad pe gînduri mă fac depărtare/ Pleoapa lunii, taina nopţii polare,/ O pasăre de vis în mine scurmă/ Dezamăgit mă-ndrept spre o al­tă zare/ Cînd Domnul, copac bătrîn, mă curmă”, constată, în dezamăgire şi spaime, pribeagul), frigul care urcă în sînge, iarna din „rouă rece” a lacrimilor, fiinţa regăsindu-şi palpitul tot mai slab al vieţii în soarta stejarului bătrîn; tonul elegiac potenţează atmosfera cernită din poeme care fixează vremea cînd în crugul vieţii se face seară: „În crugul vieţii se face seară/ Duhuri cernite se scurg din morminte,/ La uşi închise, bat suflete de ceară/ Candele arse, jurăminte sfinte./ Prezenţa Ta pe suferinzi alină/ Se lasă ceruri, cu geana le ating/ Prinde culoare ochiul de lumină/ Din suflet geruri pier, ploile înving./ Din vechea credinţă trag sevă nouă/ Adevăruri limpezi apă de izvor,/ Sunt iarbă, renasc din harul tău rouă/ Risipă-i viaţa în patimă şi dor;/ Mă spăl de păcate, adîncă-i jalea/ Doamne! Spre mîntuire, strîmtă-i calea” (În crugul vieţii noastre se face seară).

Într-o lume clădită în polaritate – înger şi demon, tîlhar şi sfînt -, poetul descoperă în substanţa poe­ziei sentimentului religios şi în forma psalmilor şansa (re)înfăptuirii, a re-în-fiinţării, oprind implozia, prăbuşirea în sine a fiinţei; psalmii care fac, în fond, sumarul volumului Destrămarea lumii respectă canonul speciei, păstrînd tonalitatea rugăciunii şi a odei, aşa cum s-a cristalizat aceasta încă de la Psalmii regelui David şi, apoi, la noi, în Psaltirea în versuri a mitropolitului Dosoftei: „Te-ai pornit, Doamne, viscol în furtună,/ Cosmosul pleacă-n noaptea veşniciei,/ Focuri albe fulgeră-n agonie,/ Pămînt, iad, ceruri dansează-mpreună./ În palma ta, Treime, cresc galaxii,/ Universuri dospire milenară/ Murind în frumuseţea lor de o seară,/ Cresc în adînc de eter, entropice beţii./ Geana nopţii, sclipiri crepusculare,/ Aripi de înger ţes armonii sublime/ Dincolo de ceruri, linişte divină,/ În tonuri largi, întunericul dispare/ Ochiul Tău, Doamne, trasează destine/ Dorim să fim veacul Tău de lumină” (Psalm 6). Oferind pribeagului şansa de a evada din lumea sa de lut, psalmii „de taină şi arvună” ai lui Dumitru Brăneanu, fixaţi, cel mai adesea, în forma sonetului „clasic” dar şi a celui „shakespearian”, păstrînd, însă, cadenţa din Cîntarea cîntărilor îşi asumă, deopotrivă, caracteristicile şi tematica psalmului „laic” arghezian: „Patimă cresc sub grîul din priviri,/ Pîine dospită din gînd răzvră­tit,/ Răpus de ale diavolilor uneltiri/ Ca Iona ajuns-am în gura ma­relui chit./ N-am ascultat de Tine cînd m-ai rugat,/ Cuvîntul Tău sfinţit l-am dat uitării,/ Liber, în valurile lumii m-am aruncat/ Din adînc mă chema sirena mării./ Dar în chit întunericul mă striveşte,/ De Tine, Doamne, mi-am adus aminte/ Mă sufoca adîncul, ştiu, mă pedepseşti! Din răsputeri strigat-am: mă sfinţeşte,/ Dă-mi o şansă de spui că mă iubeşti,/ în credinţa Ta voi merge-nainte!” (Patimă cresc).

Construind un filtru special de percepere a lumii şi sinelui, într-o coerenţă remarcabilă a gîndirii şi expresiei lirice, Destrămarea lumii este cea mai bună carte de poezie a lui Dumitru Brăneanu.