Volumul E plin de petale paharul uitat… (Editura Napoca Star, ediţia a doua, 2015) al cunoscutului scriitor Iulian Dămăcuş (născut la 27 iulie 1949, în satul Cătina, judeţul Cluj) se prezintă ca o îngemănare de alchimii lirice, gîndite cu nerv de samurai şi scrise după un popas prin esenţele tari ale tăcerilor. Profund, sensibil, observator atent şi sincer, pălmaş al scrisului cu accente antonpanneşti uneori, un fel de „fin al Pepelei, cel isteţ ca un proverb“, domnul Iulian Dămăcuş nu ezită să rîdă printre rînduri, invitîndu-şi cititorii să devină spectatori, ori să se lase cu naturaleţe în voia tristeţii, a qvasicontemplării sau a visării, oferind cititorilor, chiar avizaţi, tablouri lirice surprinzătoare.

Haiku-urile ocupă cel mai mare spaţiu în economia volumului E plin de petale paharul uitat… Urmează cîteva tanka, apoi autorul inserează o serie de tanrenga şi rengay scrise la patru mîini cu mai mulţi comilitoni, prieteni de nădejde care fac dovada, în virtutea aceloraşi principii de comunicare, că rezonează în mod admirabil cu haijinul Iulian Dămăcuş: Dan Doman, Radu Patrichi, Bogdan I. Pascu, Manuela Miga. Titlul este o metaforă cu multiple conotaţii, o imagine incompletă, care obligă cititorul să nu se oprească la nivelul de suprafaţă şi să caute un răspuns în cuprinsul cărţii. Misterul asigurat deja de piesa ascunsă este accentuat de punctele de suspensie. Cele patru componente cu denumiri simple şi precise (Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna) ale părţii reprezentate de haiku sînt subordonate aceleiaşi teme, timpul. Anotimpurile sînt configurate în ordine firească, primul apel îndreptîndu-se către primăvară, iar ultimul, spre anotimpul în care „Călătorul – / mîngîie sînii albi/ ai troienelor“. Aceste pretexte temporale dezvoltă adevărate nuclee lirice cu imagini vizuale („La uşa crîşmei/ noua bicicletă/ ruginind încet“), auditive („Paşi depărtaţi -/ lîngă sticla goală/ cîntă un greier“) şi olfactive („Lichior aromat/ la sticla beţivului/ musafiri nepoftiţi) de bună factură, cele dinamice fiind ţinute în frîu de verbele la modul gerunziu ori participiu: „Berze plutind -/ bucuroase/ doar babele satului“; „În pagina nopţii/ strîmb decupaţi/ vechii mesteceni“. Chiar şi atunci cînd verbele sînt folosite la moduri personale, acestea nu au rolul de a stimula mişcarea, de a da o turnură cinematografică imaginii, ci asigură o tuşă mai groasă tabloului în care natura şi/sau omul contează altfel: „Obosiţi -/ omul şi ţînţarul/ dorm alături“; „Primul fulg -/ se aşază/ pe mîna zbîrcită“. Primăvara debutează cu o imagine despre natura care nu doar că renaşte, ci pune stăpînire, omnipotentă, pe infinit şi, se subînţelege, pe Dumnezeu: „Văpaie albă -/ cireşii înflorind/ pînă la cer“. Viaţa este potenţată de această „văpaie“, imaginată ca o lumină strălucitoare, fierbinte, care circulă, precum sîngele ce întreţine viaţa, prin tot corpul spaţiului, de la pămînt „la cer“. Seva acestui anotimp are puterea de a anihila, între hotarele unei proiecţii onirice sau nu, o infirmitate umană: „Fetiţa infirmă/ dă şi ea fuga/ după porumbei“. Observăm că omul/eroul în această imagine este o fetiţă, un copil, corespondentul uman al primăverii, ceea ce sugerează încredere, speranţă, metafizică şi trăire mai presus de condiţiile pereţilor fizici între care îşi duce existenţa pînă la capăt o făptură umană. Bucuriile simple transcend  miracolul şi îl transformă: „Un corn de lună – restul a fost împărţit/ de îndrăgostiţi“; „Privind pe geam -/ savantul descoperă/ zborul buburuzei“. Ludic, dar lucid, nonconformist, dar ireproşabil, ironic şi critic, dar apreciind corect calităţile umane, domnul Iulian Dămăcuş poate fi intuit, pînă la un punct, în spatele unui haiku aparent banal: „Neavînd mărunt/ vînzătoarea-mi oferă/ un rest… de zîmbet“. Deşi în Primăvara primează motivul florilor, al fluturilor, al ierbii etc., cel al beţivului şi al grasei nu lipsesc nici din acest „anotimp“, aşa cum nu lipsesc din toate celelalte trei: „Vechea uliţă -/ beţivul îşi salută/ amintirile“; „Grasa-n viteză -/ şaua bicicletei/ nici că se mai vede“. În Vara, anotimpul cu pricina domoleşte spiritul, veghea şi dinamismul a toate cîte sînt ca efect al soarelui arzător, ce poate tăinui astfel trecerea ireversibilă a timpului. Nu întîmplător regăsim titlul volumului într-un haiku sub semnul verii: „Hangiul rîde – / e plin de petale/ paharul uitat…“ Timpul creează omului (hangiului) senzaţia că s-a oprit, iar imaginea este un superlativ absolut al binelui şi al frumosului. Argumentele în acest sens sînt fiinţa umană care „rîde“ – ceea ce denotă un univers interior optim – şi petalele ce umplu universul exterior al hangiului, simbolizat de pahar –  instrument ce şi-a pierdut rolul ignobil de a face ca alcoolul conţinut în el să afecteze sau să împiedice perceperea realităţii de către cel ce îl consumă. Paharul devine în acest caz un graal al naturii aflate în punctul ei cel mai înalt de elevare. Starea de bine contaminează totul şi orice dorinţă pare îndeplinită ori îndeplinibilă fără să comporte riscuri. Redau, la întîmplare, trei haiku-uri aflate unul sub altul la pagina 27: „Stropi de ploaie –/ bucuroase şi rufele/ puse la uscat“; „Cum stau pe prispă -/ îmi odihnesc mîinile/ pe Carul Mare“ (revelator acest haiku şi de o mare frumuseţe!); „Pretenţios –/ păianjenul pozează/ pe luna plină“. Toamna penetrează toate gamele existenţiale şi apar pregnant motive precum: ploaia, ceaţa, vîntul, bătrînul, sticla goală a beţivului, spinii, zidurile, viermele ş.a. Tîrziul este marcat de rugina instalată în obiectele din jur, de pînda elementelor naturii gata să se dezlănţuie împotriva tuturor, de urîtul pe care poetul îl descoperă acolo unde ar fi trebuit să lumineze frumosul: „Pe lîngă fata/ cu picioare urîte/ trec îngîndurat“. Totul pare perimat, culminînd cu moartea, din cauza unui fulg de zăpadă, a „ultimei frunze“. Iarna este văzută ca o recesiune, ca o neconcordanţă între elementele aceluiaşi sistem, ceea ce determină clipa de meditaţie a factorului uman tînăr („În noul dulap – / gutuile bunicii/ par stinghere“) sau ca un prilej pentru păcălirea, uneori, a timpului („Cu-acest ziar/ bătrînul cumpără/ încă o zi“), moartea fiind alungată în derizoriu: „Prea lungă-nmormîntarea -/ pe furiş groparul/ trage o duşcă“.

Român sadea, poetul Iulian Dămăcuş se opreşte după a noua tanka, sfidînd superstiţia japonezilor care cred că cifra nouă este aducătoare de ghinion (aşa cum este la noi cifra 13, la italieni, 17, la chinezi, 4 etc.). Sub cupola românismului, tanka este convertită cu măiestrie, rezultatul fiind, ca şi în cazul celorlalte poezii cu formă fixă abordate de domnia sa, spectaculos. Iată un exemplu elocvent, cu iz mioritic: „La marginea nopţii/ coliba păstorului/ luminată de-o stea -/ pluteşte pe valurile/ neclintite ale turmei“; şi un alt exemplu în care vocabula „pita“, regionalism ardelenesc, anulează aproximarea asimptotică şi face ca poemul domnului Dămăcuş să fie unul pitoresc-românesc: „Cu sînii lor mici/ aspri ca pita neagră/ sparg ţigăncile -/ sticla subţire a apei/ argintate cu soare“.

Sînt sigură că vocaţia polivalentă a domnului Iulian Dămăcuş (este poet, prozator, eseist), ce i-a asigurat deja un loc de onoare în elita scriitorilor ardeleni şi nu numai,  va scoate la lumină alte latenţe consistente, care nu mai trebuie să-i demonstreze harul şi complexitatea artistică, ci să contribuie la continuarea deprinderii domniei sale de a-şi surprinde plăcut cititorii.