Examinarea estetico-filozofică a artei a implicat, de timpuriu, o tot mai imperioasă tendinţă de generalizare, adică de depăşire a interesului pentru unicitatea şi implicaţiile istorice ale operelor de artă, cercetate cu precădere de criticii şi istoricii literari. Impusă de necesitatea de ordine a spiritului uman, o atare tendinţă a dus la apariţia conceptelor de specie, gen, curent, tip artistic. Ultimul dintre acestea, care este şi cel mai abstract, grupează operele „după afinităţile conţinutului şi după similitudinile structurii lor” (Tudor Vianu, Estetica). Între cele mai cunoscute tipologii de acest fel menţionăm: naivul şi sentimentalul (Schiller), apolinicul şi dionisiacul (Nietzsche), apolinicul şi fausticul (Spengler), clasicismul, romantismul şi barocul (Călinescu). Şi, cu toate că elementele caracteristice ale unui anumit tip, care i-au consacrat şi numele, apar într-o epocă istorică determinată, cum ar fi clasicismul sau romantismul, totuşi structurile acestuia pot fi identificate cu mult înainte sau cu mult după acest moment. În felul acesta, romantismul poate fi întîlnit din Antichitate şi pînă în literatura şi arta contemporană.

Pentru a argumenta o astfel de afirmaţie, opera poetei Safo, puternic impregnată de fiorii unui romantism pretimpuriu, este concludentă. La începutul sec. al VI-lea î.e.n., înflorirea liricii melicemonodice greceşti este legată de numele prosperei insule Lesbos. Aici cultivarea muzicii avea deja o tradiţie îndelungată, iar condiţia femeii se situa sub cele mai prielnice zodii pe care le-a cunoscut Antichitatea. Prin cultură şi graţie, femeia era chemată să contribuie la crearea şi întreţinerea unei atmosfere spirituale elevate în societate, fapt ce explică existenţa unor şcoli destinate educaţiei tinerilor fete. Prin toată această nobilă strădanie călăuzită de către un ideal de perfecţiune fizică şi morală, nu se urmărea decît transpunerea în realitate a unei idei scumpe grecilor, concretizată în conceptul kalokaghaton.

Creînd într-un astfel de climat, Safo nu a cîntat decît iubirea şi frumuseţea. În literatura greacă arhaică, poeta din Lesbos a intonat cel mai pur şi mai senzual cîntec de dragoste, iar admiratorii liricii sale au numit-o, cu real temei, cea de a zecea muză. Suveranul absolut al vieţii şi al creaţiei sale este Eros. Aerul de intimitate şi de farmec, care iradiază din fiecare vers şi care este caracteristic celor mai numeroase fragmente păstrate din opera ei, vine de aici.

Nu rareori, printr-un proces de densificare a substanţei lirice, adică printr-o mai pronunţată interiorizare a acesteia, ca şi prin adaosul unui autentic registru reflexiv, care nu o transformă însă în meditaţie, ci îi conferă numai o anume adîncime, cîntecul devine o poezie care îşi pierde caracterul de spontaneitate şi se încarcă cu reverberaţii metafizice:

…Adesea, în îndepărtatul Sardes,

gîndul scumpei Arignota, o Atthis,

vine să ne caute pînă aici, pe tine şi pe mine.

Pe vremea cînd trăiam împreună,

tu ai fost cu adevărat pentru ea ca o zeiţă,

şi din cîntecul tău ea îşi făcea o mare desfătare.

Acum, între femeile din Lydia,

ea străluceşte, aşa cum, după apusul soarelui,

luceşte luna cu raze roşii,

printre stelele pe care le întunecă.

Ea îşi răspîndeşte lumina peste valurile mării,

luminează livezile înflorite.

Este ora cînd cad frumoasele picături de rouă,

cînd renasc trandafirii, delicata angelică

şi parfumul sulfinei.

Atunci, în lungile sale curse rătăcitoare,

Arignota îţi aminteşte de dulcea Atthis,

cu sufletul greu de dorinţi, cu sufletul plin de tristeţi

Şi, acolo, chemarea ei pătrunzătoare ne invită să o întîlnim

iar noaptea, cu urechi fine,

caută să transmită dincolo de valurile care ne despart

aceste cuvinte care nu se înţeleg,

această voce misterioasă…[1]

Sfidînd limitele sensibilului, Safo intuieşte cu o acuitate de vizionară acele numeroase şi nelămurite corespondenţe dintre om şi cosmos care ,într-un climat de vis, mijlocesc tainicele mesaje dintre fiinţe.

Asociind adeseori iubirea cu natura, ea „pare a fi captat undele invizibile, care pleacă şi vin de la lume la inima omenească, de la inima noastră la lume” (André Bonnard, Civilizaţia greacă). Însă dacă, prin strania sa comuniune cu vegetaţia terestră şi cu pîlpîirile aştrilor, sentimentul de dragoste se amplifică pe spaţii nemăsurat de largi, dobîndind o strălucire unică, pe de altă parte el scade din intensitate, întrucît natura preia o parte din încărcătura afectivă a acestuia. Din aceste raţiuni, cîntecul iubirii se transformă, de la un anumit punct, într-un adevărat cîntec al naturii. Lumina şi farmecul învăluitor al iubirii devin pe nesimţite strălucire astrală, tălăzuire a mării sau delicateţe şi parfum floral:

…Cît mi-ai fost tu de dragă,

Ştii doar. De nu, ţi-aş mai spune-o:

Adu-ţi aminte de toate

Clipele dulci petrecute-mpreună.

Cîte cununi de viorele,

De trandafiri şi de salbie,

N-ai potrivit lîngă mine şezînd şi

Cîte-mpletiri de plăpînde

Flori n-ai urzit în ghirlande,

Gîtului gingaş chemări arcuindu-i?

Plină de-arome licoarea,

Cursă din miezuri de floare,

Limpede ţi-o lunecai pe cosiţe.

Moale culcuşul îmbie

Gingaş…

Dor în risipă îşi stinge aleanul… [2]

Prefigurare a poeziei moderne, „visul poetic al lui Safo participă, totodată, la două lumi pe care le cercetează spiritul omului, lumea pe care o numim exterioară şi aceea a sentimentelor care se agită în noi. În timp ce cea mai mare parte dintre poeţii vechi, dacă li se întîmplă să evoce natura şi să exprime dragostea, o fac succesiv şi paralel, ca şi cum aceste două universuri constituiau pentru ei două realităţi diferite, Safo ştie că conştiinţa umană şi natura fizică sînt unul şi acelaşi lucru, identic în substanţa sa, ca şi în proprietăţile sale, pentru că nu există nimic în mişcările pasiunii, care să nu fie sensibil la fenomenele universului”(André Bonnard, Civilizaţia greacă). Dar în felul acesta, prin intuirea întrepătrunderilor dintre sentimente şi mediul natural, notat cu mare minuţie, nu am făcut decît să definim una din trăsăturile reprezentative ale tipologiei estetice romantice.

În acelaşi timp, intuiţia modernă cu care poeta din Lesbos percepe şi sugerează complexitatea iubirii, inefabilul şi dezechilibrul sufletesc produs de ea, graţie contopirii extremelor într-un vîrtej de foc (a durerii cu plăcerea, a dulcelui cu amarul, a farmecului cu spaima etc.) accentuează dimensiunea romantică a creaţiei sale:

…Eros iar îmi desface tăria

Dulce-amar şerpuind… neînvinsul…[3]

Dar tocmai prin acest freamăt nepotolit al unui suflet veşnic îndrăgostit şi nu de puţine ori mîngîiat de strălucirea stelară ori campestră, cîntecul de dragoste safic devine unic. Este o anticipare a unei noi dimensiuni a liricii arhaice greceşti, care, dacă nu conferă valoare prin ea însăşi, deschide perspective fecunde nu numai în istoria unei literaturi, ci şi în teoria generală a artelor, privind permanenţa unei atitudini estetice romantice de-a lungul istoriei.

[1] Fragment reprodus din lucrarea lui André Bonnard, Civilizaţia greacă, vol. I, Buc., Ed. Științifică, 1967, p. 111.

[2]Antologie lirică greacă (alcătuită de Simina Noica), Buc., Ed. Univers, 1970, p. 71.

[3] Ibidem, p.68.