Sens interzis

Existenţa este drum aiurea,

cu severe legi de circulaţie

şi mirări ce ard la orice staţie:

de copaci nu-ntrezărim pădurea.

Deşi-i amiază, e-ntuneric dens

şi-orbecăim cu soarele-n spinare,

rătăcitori în marea căutare

a ceea ce nici nu există: SENS.

Ultimul discurs al lui Arthur Rimbaud

Schilod de un picior, şui şi proclet,

abia de-mi amintesc c-am fost poet:

Pistolul lui Verlaine de l-aş avea,

în cerul gurii mi l-aş descărca.

Olé!

Sculaţi din ciumăfaie şi bureţi –

gata de-acum cu demenţa, băieţi!

Spălaţi-vă bine pe rît

de puroaie, zoi şi urît

şi, spărgînd de podea damigeana

lepădaţi-vă-n cor de Satana!

Sus frunţile, sus, în azur,

în aerul tare şi pur!

Hai, prindeţi ultimul tren

pentru Line Saison en Eden!

Puah!

Unde-mi e paleta cu vocale

să mă pictez pe-argila unei oale?

Scris pe corăbii bete şi simbol

şi sufletul mi-arunc, de viu, în gol.