LA ÎNĂLŢIMEA NOULUI PUBLIC – Poezia nu suferă mediocri­tatea. Asta a spus-o răspicat Horaţiu în Arta lui poetică: „Poeţilor nici zeii, nici oamenii nu le îngăduie să fie mediocri”. Într-o societate plină de entuziasm creator cum este societatea noastră socialistă, această exigenţă exprimată de poetul latin este mai la locul ei decît oriunde şi decît oricînd. Avem astăzi un public cititor nume­ros şi pretenţios care ştie mai bine să deosebească metalul preţios de tinicheaua poleită. Scriitorii noştri trebuie să se silească să fie la înălţimea unui public cultivat, şi, cînd e nevoie, să ridice pe cititor la nivelul unei literaturi excelente şi nu să se co­boare ei, făcînd concesii unui gust superficial, la o literatură mediocră care ţinteşte la efecte ieftine. Lucrul acesta e adevărat pentru toate genurile şi toate speciile literare. Nu există specie literară inferioară. Talentul care o cultivă poate fi mai vi­guros sau mai slab. O schiţă veselă, o poezie umo­ristică, o comedie bufă, o farsă – cer, ca să fie pe o treaptă înaltă în propriul lor domeniu, un talent stăpîn pe mijloacele lui şi sigur în ceea ce face, tot aşa cum cere asta oricare altă specie literară, tra­gedie, roman, poem epic sau odă.

…ŞI DESPRE FALSELE ÎNĂLŢĂRI – … „Modernism” mi se pare – mi s-a părut întotdeauna – un termen nepotrivit şi vag. Să întrebuinţăm mai bine termenul de avangardism. Au fost, după cum se ştie, o mul­ţime de curente de avangardă – cu pretenţii de înnoire totală a conţinutului şi a expresiei. Cel mai răsunător a fost suprarealismul – răsunător prin atitudinea de scandal a protagoniştilor săi. Supra­realiştii reduceau activitatea literară la scormoni­rea inconştientului şi a subconştientului. Din aces­tea, prin mecanismul scrierii automatice, adică punînd pe hîrtie, fără control, tot ce le trecea prin cap la un moment dat, ei scoteau un minereu de fapte psihice, pe care îl lăsau în stare brută, incomunicabil şi ininteligibil chiar pentru conştiinţa din adîncurile căreia fusese scos. Această reţetă a dat greş atunci cînd a fost aplicată (adică în toată poe­zia suprarealistă). încercările de a exprima, după metoda suprarealistă a „dicteului gîndirii”, felii complete de viaţă psihică, adică de a transcrie auto­matic viaţa interioară la un moment dat, n-au ajuns la nici un rezultat artistic, lucru de altfel foarte firesc, o dată ce reţeta suprarealistă este negarea artei, tăgăduirea poeziei, desfiinţarea ei. Poezia nu înseamnă desfrîul verbal şi bîiguirea inconştientu­lui. Am spus chiar de la începutul acestor obser­vaţii că poezia se face cu inteligenţă. Aşadar, reţeta suprarealistă  cade  prin  definiţie.

ZBOR ŞI FUNDAMENTE – „Cît de departe putem zbura cu cuvîntul?” Şi pînă în metagalaxie dacă vreţi, cu con­diţia să nu se piardă niciodată legătura cu poezia pămîntului… Entuziasmul poetic se măsoară după calitatea expresiei. Poeţii să aibă grijă ca aceasta să fie comunicabilă. Să nu uite preceptul lui Horaţiu,  citat  adineauri.

SINTEZE LIRICE ACTUALE – Răspunsul pe larg la această întrebare cere foarte mult spaţiu. Tabloul liricii noa­stre actuale este produsul con­diţiilor noi de viaţă pe care poetul, ca orice alt om, le are în lumea socialistă. Omul, în această lume, nu se mai poate simţi izolat. Un sentiment adînc al solidarităţii umane leagă pe toţi membrii societăţii socialiste, şi acest sentiment le dă o încredere în ei înşişi, un entuziasm şi o bucurie de a trăi care desigur că nu rămîn fără ecou în creaţia poetică, dimpotrivă, formează chiar elementele fundamen­tale ale acestei creaţii. Sentimentul singurătăţii, deznădejdea, impresia dureroasă a zădărniciei, iată lucruri care în poezia realist-socialistă nu mai au nici un motiv de existenţă. Viaţa sufletească nu este, prin asta, sărăcită, este înviorată. În măsura în care descresc zonele de noapte ale conştiinţei, cresc zonele ei de lumină, în care marile sentimente fun­damentale au un loc tot mai larg, iar mişcările su­fletului, de la cele mai ascunse, pînă la cele mai evidente, se pot produce cu o intensitate mai mare. Lucrul acesta se observă la mulţi dintre poeţii noş­tri tineri, cu o personalitate deja formată, cum sînt Ion Brad, Tiberiu Utan, Ion Horea şi alţii mulţi, despre care am avut prilejul să scriu articole prin reviste.

ÎNTRE AFECTIVITATE ŞI INTELIGENŢĂ – Am spus deja că, după părerea mea, poezia se adresea­ză intelectului şi că la activita­tea poetică contribuie nu numai afectivitatea, ci şi inteligenţa. Aşadar, intelectuali­tatea nu se pare cu totul nepotrivită cu activitatea poetică. Dar în afară de asta, cultura este necesară talentului pentru ca el să se poată dezvolta. Cultura ajută pe scriitor să-şi perfecţioneze mijloacele de expresie şi să-şi definească individualitatea. Cu­riozitatea intelectuală nu trebuie să lipsească unui talent adevărat. Un scriitor fără cultură este sortit unei epuizări repezi. Şi acum ceva despre luciditate. Artistul adevărat e mereu conştient de munca pe care o face. Nu lucrează niciodată „fără să ştie cum lucrează”. Arta cere organizare şi disciplină.

LIMITELE DISCIPLINEI – În   limitele   –   care   sunt foarte largi – ale acestei organizări şi ale   acestei discipline, poetul poate să fie fără grijă, că nu-şi pierde „liber­tatea”. A lucra fără să ştii ce lucrezi şi cum lucrezi înseamnă să aplici reţeta suprarealistă a scrierii automatice. Şi nu cred că poeţii noştri, crescuţi şi educaţi în spiritul realismului socialist, vor acest lucru.

HORRIBLE DICTU…– Sînt termeni care ar tre­bui daţi afară din limbajul criti­cii literare. Un astfel de termen este inspiraţia. E un cuvînt de natură mistică, ana­log cu harul, care exprimă influenţa imaginară a unui duh al creaţiei poetice venit din regiuni su­praumane şi vizitînd pe cîţiva aleşi. Totul e colosal de vag şi de obscur. Imaginea bardului cu ochii la cer care aşteaptă în extaz să coboare asupra lui duhul inspiraţiei este ridiculă şi termenul de inspi­raţie nu mai poate fi întrebuinţat astăzi decît în bătaie de joc, cu scop umoristic. Acest termen, care nu exprimă nimic, trebuie înlocuit cu acela de gîndire  poetică.