Într-o scurtă (auto)prezentare de pe co­perta interioară a celei de-a patra cărţi de versuri, Chipul speran­ţei, poetul nemţean Emil Ariton îşi spune „poetul spion”, o metaforă care va fi guvernat şi celelalte trei volume, Transplant de sinceritate, Răstălmăciri, fantezii, retrostihuri şi Jucăria de versuri a zodiacului. Ce „spionează”, în fond, Emil Ariton? Diferite formule lirice dintre care simulează, într-o acroşantă captatio benevolentiae, că nu poate alege. Maniera postmodernă, poate? Iată: „Stăruie-n nebuloasele-mi gînduri, dilema,/ să scriu pentru cine un nou horoscop;/ pentru o nelenevită elită de interpreţi,/ pentru intuitivi filologi, autori de poeme,/ croitorese de lux, vînzători ambulanţi/ ori pentru dansatoare cu decolteuri?/ S-adopt un timbru crunt, antiestetic,/ spre colţi de lupi cînd ispitindu-mă pădurea,/ primejdii, sîngerări se întrevăd/ şi-o bocitoare pentru fiecare pui/ de căprioară?/ Freamătul liric postmodernist incitîndu-mă,/ derutîndu-mă uneori, aş dori să m-alătur/ unor străini impresari ce dezvăluie arhaismele,/ detestînd khmerii roşii şi decibelii asurzitori” (Motivaţie şi dilemă). Sau, poate, în parodii, cum se întîmplă în Ascultînd o povestioară, sfîrşind „povestioarele cu iz alegoric” şi melancoliile unor amintiri fugare „la un bîlci într-un tîrg”? Ori, mai bine, căutînd „dibăcia” persiflării, însăilînd silabe asemeni epigramiştilor, ca în O dibăcie a persiflării? O serie mai amplă de poeme din Chipul speranţei pare a-1 fixa pe dilematicul autor în tonalitatea şi temele poemului „so­cial”, diatribe, abia temperate, la adresa „iniţiatorilor de privatizări”, mahărilor îmbogăţiţi, consfinţind pungăşia, într-o demo­craţie a oprimării sau într-o pribegie mereu improvizată: „Se impro­vizează în cîrciumi/ politici, părăduire, retrocedări,/ incoerenţa ca sindrom al funinginii, al risipei,/ putred proiectul omului nou în urbarii oculte/ lipsă de pledoarie veridică semnalînd./ În acest răgaz îmi cînt patria,/ frumuseţile ei suferind defrişări,/ pe cînd haotici iniţiatori de privatizări,/ de prea repede sărăcire a plebei/ şi-mbogăţire spectaculoasă a mahărilor,/ se relansează în utopii şi reforme,/ consfinţind şi parlamentînd pungăşia” (Firave inflorescenţe de criză). Aşezată strîmb, construită cu tot felul de defecte, lumea din jur îi pare poetului un muzeu al erorilor ale cărui exponate – numeroşi zîmbitori care, de pe postere şi afişe electorale, ne cheamă la urne, strîngători de impozite, furtişaguri şi jonglerii, parlamentari lacomi, meşteri în viclenii şi în negocierea cu şpăgarii, surghiuniţi şi sceptici, rockeri şi datornici, comisari europeni care aduc „inflorescenţe de criză” pentru bradul de Crăciun, jefuitori „de Transilvanii si Bucovine” – descriu peisajul derizoriu al unei lumi surpate într-o „mahala-talcioc” şi între paginile colorate ale revistei „Click!”.

În fond, Emil Ariton este un (neo)romantic care, spunîndu-şi, într-o fină autoironie, „un ageamiu în ale metaforei”, imaginează cel puţin trei spaţii de refugiu din muzeul erorilor şi, cum se vede, al ororilor. Mai întîi e o altă călătorie spre Cytera a unui poet ce se lasă atras spre „cornul de lună” dinspre sud, în „tălăzuirea fugară a Gibraltarului” sau într-o rătăcire spre Honolulu, într-o goeletă veneţiană sau siciliană, o navă vikingă, spre Puerto Rico şi Triunghiul Bermudelor, căutînd un loc ascuns, pe o insulă solitară, pustie, din Hawaii, în tovărăşia unui nostalgic cîntăreţ mexican: „Pe-o insulă pustie din Hawaii/ ştiind a acorda o havaiană,/ nostalgic interpret un mexican/ sălăşluia cîntînd şi contemplînd/ printre egrete şi cocoşi de preerie./ Marea, un amalgam de ochi/ albaştri, cenuşii,/ şi-o lizieră de palmieri,/ sporeau, transfigurau refluxul sonic/ al corzilor ce zămislesc acorduri./ Pe urmele lui Robinson Crusoe/ într-un vetust menestrel convertindu-se,/ ocrotitorul de păsări imprevizibile,/ zburătoare peste coclauri,/ cînta acompaniat de gîngănii./ Lîngă o năpădită de iederi colibă,/ cînd aura muribundă a rozelor/ eşua într-un abandon de petale,/ spornice revărsări ale vîntului spulberau/ scîntei din văpăile focului şi ţînţari./ Descîntul, uvertura, întîmplarea,/ zumzetul liric, starea de amăgire/ şi înscenarea închipuită ca un exil/ fac mai sensibil au­zul ce desluşeşte/ un murmur fără stridenţă, fără ecou./ Stăpîn peste recife de corali,/ peste faleze, ţărmuri nisipoase,/ muşcate, erodate de ocean,/ cel ce cînta părea confuz şi trist,/ că nu era nicio feme­ie să asculte/ cum zumzăie havaiana” (Refugiat pe o insulă ). Adoptînd, în aparenţă, formula unei lirici de notaţie, cu evocări ale parcurilor Bucureştilor, Grădina Icoanei şi Cişmigiu şi reflecţii despre filme, cîntăreţi, muzică, manelişti şi păsările pădurii, poetul post­romantic imaginează al doilea spaţiu al refugiului său în codrii, si­hăstriile, zăvoaiele, sihlele, florile unui peisaj subcarpatin, invo­cat adesea, în imediata apropiere a cosmosului: „o sălbăticie” şi un ostrov, o dumbravă cu paltini şi mesteceni unde se petrece „o invazie de stăncuţe” reprezintă locurile căutate, ca în evadarea spre răsărit a privighetorii. În sfîrşit, în metaforă – exil pentru îngeri, cum, inspirat, o numeşte în poemul Conifer singuratic –, în rondel şi elegie – speciile lirice care „pot să ne izbăvească de rătăciri,/ de răutăţi şi de spasmul fărădelegii”, cum scrie în Poezia e călăuza spre Dumnezeu –, în „rugi mîntuitoare” şi doar „aproape de Sfintele Denii, de celebrarea pascală” descoperă poetul ceea ce numeşte adîncimea vieţii.

Dincolo de prea numeroasele şi supărătoarele erori de corectură, Chipul speranţei e cea mai bună carte a poetului din Neamţ care (re)găseşte în poezie „călăuza şi calea spre Dumnezeu”, aducînd fiinţa aproape de grădinile Edenului de unde strămoşul Cain va fi fost alungat în pustie. Şi astfel poezia poate fi nu atît un bun simbolic, supus evaluării estetice, cît o formulă de a (supra)vieţui în muzeul erorilor, atît de viu-sufocant, din pă­cate.