Marius Chelaru: Cum era satul Viişoara, din judeţul Constanţa, în 1951? Cum erau oamenii, meleagurile natale? Şi cum a fost „drumul” până la absolvirea Institutului de Arte Plastice, “Nicolae Grigorescu” din Bucureşti (1973)?

Ion Codrescu: Viişoara este un sat dobrogean fondat de ardeleni veniţi din Mărginimea Sibiului, în urmă cu mai bine de un secol. Erau oameni gospodari, care se întreceau să aibă casa cât mai frumoasă şi grădina cât mai curată. Era o ruşine să ai poteca de la stradă neîngrijită sau nemăturată în zi de sărbătoare. Satul are în preajma lui trei păduri – lucru rar pentru ţinutul dobrogean. Locul meu preferat de joacă era pădurea care se afla nu departe de casa părinţilor. Acolo era universul unde îmi plăcea să îmi petrec timpul. Vorba poetului: „Fiind băiet, păduri cutreieram…”. Pentru mine, pădurea rămâne un spaţiu în care, la fiecare pas, descoperi forme, culori, sunete, arome ale naturii. Când mergeam în pădure auzeam, uneori, un sunet care trezea în mine un fior de nelinişte. Aveam impresia că mai era cineva acolo, dar pe care nu-l puteam observa. Îmi plăcea acel mister al pădurii care mă făcea să stau câteva clipe nemişcat, cu privirea aţintită spre locul de unde venea sunetul respectiv. Acel sunet era de la crengile uscate care se rupeau în bătaia vântului puternic. Am apucat vremea când încă mai existau hore şi baluri în sat. Globalizarea era departe şi influenţele americane nu ne invadaseră încă, iar muzica la aceste evenimente era asigurată de lăutari locali care cântau la vioară, acordeon şi ţambal. Şcoala pe care am făcut-o în sat pregătea elevii pentru examenul de admitere la liceu, fără ca aceştia să aibă nevoie de meditaţii la română sau matematică, aşa cum se întâmplă acum. Din fiecare clasă, cei mai buni reuşeau să meargă la studii universitare. La Constanţa am mers pe la 11 ani, dar nu am regretat niciodată că nu am venit mai devreme în acest oraş mare. La Viişoara era tot universul meu şi nu doream să am altceva. Pădurea îmi aparţinea şi mie, acolo se afla locul unde eram fericit. În şcoala generală, a doua mare plăcere, după mersul în pădure, era desenul. Desenam pe orice suprafaţă. Cu un băţ pe pământ, cu ceva ascuţit pe un bostan sau dovlecel, cu degetul pe geamul aburit sau îngheţat. Văzându-mă că desenam mereu, profesorii mi-au spus că ar trebui să merg la un liceu de artă. Eu nu ştiam de existenţa unui astfel de liceu şi nu-mi închipuiam cum este un liceu de artă. După şcoala generală, am devenit elevul Liceului de Muzică şi Arte Plastice din Constanţa. Aş vrea să adaug un detaliu  referitor la clasa din care am făcut parte ca elev de liceu: 13  elevi studiau muzica, iar 12  studiau artele plastice. Acest mod de a combina două specialităţi într-o singură clasă a avut un efect benefic pentru structura mea spirituală, deoarece eu mergeam la concertele pe care le dădeau colegii mei de la muzică, iar ei veneau în atelierele noastre de pictură şi de modelaj, la activităţile noastre expoziţionale. Atunci s-a născut pasiunea mea pentru barocul muzical: Vivaldi, Bach, Händel, Corelli, Albinoni. Era vârsta când ne puneam întrebări şi visam să devenim interpreţi sau artişti recunoscuţi. În 1970, după absolvirea  Liceului de Muzică şi Arte Plastice din Constanţa, în urma unui concurs sever de admitere (cinci concurenţi pe un loc), am devenit student al Facultăţii de Desen de la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”.

M.C.: Sunteţi cunoscut în domeniul liricii nipone, haiku dar şi haiga, domeniu în care aveţi o lucrare de doctorat, pe care am semnalat-o la vremea apariţiei, şi prin cărţile dvs., dar şi prin demersurile instituţionale pe care le-aţi întreprins – despre care vă rog să ne vorbiţi. Apoi, cum aţi ajuns la haiku, apoi haiga, la lirica niponă, care au fost primii paşi, ce anume v-a atras?

I.C.: Drumul meu în creaţia de haiku începe în vara lui 1974. În acea vreme, am descoperit în librării o antologie de poezie japoneză alcătuită din cinci mici volume. Totul mi-a atras privirea: formatul neobişnuit, caseta de mătase a antologiei, poemele din interior care nu semănau cu ceea ce am învăţat la şcoală despre poezie. Citeam câte un poem format din câteva cuvinte şi eram fermecat de modul cum apărea poezia în faţa mea. Am cumpărat cartea şi am citit-o de foarte multe ori. Poemele mi-au dat curaj să încerc să compun şi eu, fără să spun unei alte persoane. Am păstrat acest secret până în 1990 când am trimis câteva din încercările mele la un concurs internaţional de haiku din Japonia. Surpriza mea a fost foarte mare când unul dintre cele mai mari ziare japoneze de limbă engleză (Mainichi Daily News) mi-a trimis un exemplar în care erau imprimate: poemul meu în engleză, traducerea în japoneză, numele, localitatea şi ţara. O bucurie imensă pentru mine. Era o confirmare, din partea japonezilor, că am „permisiunea” să scriu această specie de poezie pe care o începusem de aproape două decenii, dar o făceam foarte discret, fără să încerc să public în reviste. Poemul meu a plăcut atât de mult unei familii japoneze încât mi-a acordat o bursă de studii de o lună de zile, pentru a aprofunda acest domeniu. Peste câteva luni, în august, am plecat în Japonia, iar această bursă mi-a permis să vizitez câteva regiuni din Ţara Soarelui Răsare, câteva muzee, să intru în atelierele unor artişti, să vizitez multe colecţii de artă, să cunosc templele si monumentele importante din Tokyo, Kyoto, Kamakura, Nara, Nikko, Yokohama şi alte oraşe. Întorcându-mă în timp, în 1978, eram din nou student la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, dar la o altă specializare: muzeologie (istoria şi teoria artei). La această facultate, aprofundând cunoştinţele de civilizaţie şi de istoria artei universale, am fost atras de arta şi poezia din China şi  Japonia.  Poezia haiku este atât de diferită de poezia occidentală. Poemul haiku este ca o picătură de rouă în care se află o „mărturisire” poetică extrem de concentrată. Este o specie lirică minimalistă în care poetul „ascunde” şi sugerează „discursul poetic” doar în câteva cuvinte. Atunci când scrii un haiku nu descrii, ci pur şi simplu faci o „constatare” concisă a relaţiei pe care o ai cu natura la un moment dat, fără să apelezi la multe metafore, personificări, comparaţii, elemente de stil pe care poezia occidentală le foloseşte din plin. Un teoretician american a numit poemul haiku o poezie fără cuvinte („a wordless poem”). Ca artist, cu o pregătire în domeniul artelor vizuale, mi-a fost uşor să trec de la pictură la haiku (o poezie a vizualului) şi de la haiku la pictura haiga, deoarece pictura haiga păstrează toată estetica poeziei haiku.

M.C.: Prima carte a fost, din câte ştiu, Desene printre haiku, 1992. Au urmat toate celelalte, colaborările internaţionale, mai multe premii…

I.C.: Într-adevăr, prima mea carte, editată în trei limbi (română, engleză şi japoneză), a fost Desene printre haiku, publicată la Editura Muntenia din Constanţa, în 1992. Am avut un tiraj mare pentru o carte de poezie: 1000 de exemplare. Când i-am povestit unui poet american despre tirajul acestei cărţi, de faptul că a fost epuizat în primul an de apariţie, nu i-a venit să creadă, deoarece, spunea el, o carte cu poeme se vinde greu, iar în S.U.A. el n-ar îndrăzni să o editeze decât în câteva sute de exemplare, chiar dacă populaţia este de aproape zece ori mai mare decât a României. Fiind în Japonia, în 1990, cu bursa de studii oferită de familia Akiyama, am cunoscut un om extraordinar: prof. univ. dr. Takeshi Nakada. După lectura poemele mele, mi-a mărturisit că, dacă vreodată o să le public într-un volum, va fi bucuros să scrie un text de recomandare sau o prefaţă. În 1992, având o prefaţă scrisă de Takeshi Nakada, profesor la Universitatea Senshu din Tokyo şi preşedinte al Societăţii de Cercetări Literare din Japonia, cartea s-a bucurat de o primire foarte bună atât în ţară, cât şi în străinătate. Au fost scrise cronici favorabile în reviste româneşti şi în publicaţii din Franţa, Germania, Anglia, Olanda, Croaţia, S.U.A., Canada, Columbia, Australia şi Japonia. După succesul acestei cărţi, în 1993 şi în anii următori, am primit invitaţii de la diferite edituri din străinătate să public alte titluri: L’abricotier change de visage/ Caisul îşi schimbă înfăţişarea (Editura Voix d’encre, Montélimar, 1994, Franţa), Unsold Flowers/ Flori nevândute (Editura Hub, Flitwick, 1995, Marea Britanie), Mountain Voices/ Vocile muntelui (Editura Ami-Net International, Bicester, 2000, Marea Britanie), Kaplice rose/ Stropi de rouă (Editura Apokalipsa, Ljubljana, 2000, Slovenia), Waiting in Silence/ Wachten in stilte, Editura Schrijverke, Hertogenbosch, 2009 (Olanda), Haïgas/ Picturi haiga, (Editura AFH, Barjols, 2011, Franţa), HAÏGA – Peindre en poésie/ HAIGA – Pictură în poezie (Editura A.F.H., Barjols, 2012, Franţa), Something Out of Nothing. Seventy five Haiga/ Ceva din nimic. 75 de picturi haiga (Editura Red Moon, Winchester, 2014, S.U.A.), Ikuya’s Haiku with Codrescu’s Haiga/ Poemele lui Ikuya cu picturile haiga ale lui Codrescu, (co-autor Itō Isao, Editura Ronsō-sha, Tokyo, 2015, Japonia) şi Der Duft des Tuschsteins. 82 Haiga inspiriert durch 82 deutsche Haiku/ Parfumul de la piatra de tuş. 82 de picturi haiga inspirate de poeme haiku germane (Editura Haiku, Hamburg, 2015, Germania). Bineînţeles, încă din 1992 am continuat să public alte cărţi în România: Constanţa – Antologie de haiku/ Constantza – International Haiku Anthology (Editura Muntenia, Constanţa, 1992), Ocolind iazul/ Round the Pond (Editura Muntenia, 1994), Haiku-Haiga. Activităţi creative pentru elevi/ Haiku-Haiga. Creative Activities for Students (Editura Ex Ponto, Constanţa, 2004), Imagine şi text în haiga (Editura Herald, Bucureşti, 2008). Volumul Imagine şi text în haiga reprezintă mai puţin de jumătate din lucrarea mea de doctorat dedicată picturii haiga din Japonia şi din Occident. O mare parte din carte analizează modalităţile prin care textul unui poem este integrat într-o compoziţie picturală în stil japonez şi în stil occidental. Volumul include referinţe la istoria picturii haiga din Japonia, prezintă instrumentele şi materialele specifice ale acestei arte din acel spaţiu cultural, şcolile care s-au impus, perioada clasică, cea modernă şi cea contemporană, semnificaţiile relaţiei imagine-text în pictura haiga, modul cum a pătruns această artă în creaţia pictorilor occidentali, experienţa autorului în arta haiga, o trecere în revistă a celor mai cunoscuţi creatori de haiga din Occident. Cartea se încheie cu un glosar de termeni din domeniul picturii haiga. În ceea ce priveşte premiile pe care le-am obţinut, lista este lungă, sunt peste treizeci, dar aş dori să selectez doar pe acelea acordate de: Muzeul de Literatură Haiku din Tokyo, Concursul Bashō, publicaţia THIS IS YOMIURI, Concursul de Haibun Kikakuza, Japonia, oraşul Nagoya, Japonia, oraşul Bauvais, Franţa, Concursul ITOEN (la câteva ediţii), Concursul din Niš, Serbia, Societatea Americană de Haiku (Marele Premiu, Merit Book Award şi alte câteva distincţii), Concursul Asociaţia Internaţională de Haiku din Japonia, Societate de Haiku din Croaţia, Concursul Kusamakura, Japonia, Congresul din Oxford, Marea Britanie, Radio Bulgaria, Concursul de Haibun Nobuyuki Yuasa din Marea Britanie, Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Dobrogea, revista Sparrow din Croaţia, Festivalul Mondial de Haiku din Londra-Oxford, Marea Britanie, revista Orion şi Societatea de Haiku din Constanţa.

M.C.: Sunteţi unul dintre oamenii care cunosc, aproape de la începuturi, cum s-a organizat „comunitatea haiku” – să folosim un termen des întâlnit – la noi în ţară. Povestiţi-ne cum aţi văzut felul în care au început/au evoluat, în timp, lucrurile, cum s-au organizat creatorii din domeniu.

I.C.: În 1982, după apariţia cărţii Pe meridianul Yamato, am trimis o epistolă autorului, pentru a-mi exprima aprecierea asupra volumului respectiv, deoarece, la sfârşitul cărţii, Florin Vasiliu şi-a tipărit adresa şi invita cititorii să-şi spună părerea. Astfel, între noi doi, s-a deschis drumul unei corespondenţe de aproape un deceniu. Cunoscând lucrările mele de grafică şi cunoscând pasiunea mea pentru arta şi literatura japoneză, în 1988, Florin Vasiliu mă invită să ilustrez volumul său Interferenţe lirice  care urma să apară la Editura Dacia în vara lui 1989. Volumul a apărut cu ilustraţiile şi coperta realizate de mine şi a fost lansat în câteva oraşe mari. Lansările din Constanţa, Cluj Napoca, Băile Herculane şi Plopeni au fost însoţite, la sugestia lui Florin Vasiliu, de expoziţii cu picturi în tuş pe care le-am pregătit  pentru carte. Aveam un portofoliu bogat de câteva sute de picturi în tuş care au constituit baza expoziţiilor de la Muzeul de Artă din Constanţa, Galeria FILO de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj Napoca, casele de cultură din celelalte două oraşe. Din călătoria mea în Japonia, în 1990, ca semn de preţuire, îi ofer lui Florin Vasiliu o carte scrisă de William J. Higginson: The Haiku Handbook. How to Write, Share, and Teach Haiku, Editura Kodansha, Tokyo, 1985. O carte excepţională pentru cel care doreşte să se informeze în domeniul poeziei haiku. Spre sfârşitul cărţii, printre atâtea note şi referinţe, erau şi adresele unor societăţi de poezie haiku din Japonia, S.U.A., Canada, Belgia şi Olanda. În discuţiile pe care le-am avut cu Florin Vasiliu asupra acestei cărţi (aveam şi eu exemplarul meu), amândoi am abordat şi ideea unei posibile societăţi de haiku în România. Eu nu aveam curajul să iau o astfel de iniţiativă, deoarece îmi lipsea experienţa în acest domeniu. În 1990, Florin Vasiliu fondează revista HAIKU şi mă invită să fiu  graficianul publicaţiei. Accept cu mare interes această invitaţie şi pornesc la lucru pentru a realiza grafica de prezentare artistică a revistei. Numerele din primii ani ai acestei reviste ilustrează sarcina pe care o aveam în redacţia publicaţiei. În 1991, Florin Vasiliu ia decizia să înfiinţeze Societatea de Haiku din România şi mă invită să devin membru fondator, alături de alte douăzeci şi ceva de persoane care doresc să facă parte din această asociaţie. Ulterior, s-au format în câteva oraşe cluburi, cercuri literare, cenacluri şi reviste de haiku.

M.C.: În 1992 aţi avut iniţiativa fondării Societăţii de Haiku din Constanţa. Care au fost circumstanţele în care aţi decis, deşi exista Societatea Română de Haiku din Bucureşti, să o înfiinţaţi şi pe aceasta din Constanţa, care iată, după ani, funcţionează. Care au fost paşii şi cum a fost startul, până la fondarea revistelor „Albatros”, apoi „Hermitage”?

I.C.: Cum spuneam, în 1991, după o discuţie cu Florin Vasiliu, fondatorul Societăţii de Haiku din Românie, urma să înfiinţez la Constanţa un cerc de haiku subordonat asociaţiei din Bucureşti. Ajutat de mass-media, am promovat această idee printre cei care aveau afinităţi cu civilizaţia niponă. Era un timp când oamenii se arătau deschişi la orice iniţiativă. S-a auzit de ideea înfiinţării acestui cerc de poezie haiku şi la departamentul de cultură din cadrul municipiului Constanţa care, în acelaşi an, pregătea pentru 1992 un amplu program de aniversare a 15 ani de la înfrăţirea oraşelor Constanţa şi Yokohama. Cunoscând preocupările mele pentru cultura japoneză, am fost chemat la departamentul de cultură al municipiului Constanţa să discutăm despre o eventuală colaborare. Doar cu doi ani în urmă, în 1989, la Galeriile Colegiul de Artă Regina Maria din Constanţa, realizasem o amplă expoziţie personală de pictură în tuş inspirată de poezia haiku japoneză care a avut ecouri în presa locală. Acele picturi au fost pregătite ca ilustraţii la volumul Interferenţe lirice (autori: Florin Vasiliu şi Brânduşa Steiciuc), carte apărută, aşa cum am spus, la Editura Dacia. Expoziţia s-a bucurat, spre surprinderea mea şi a altora, de un succes atât de mare încât câţiva profesori japonezi, sosiţi la schimburi culturale prin Inspectoratul Şcolar Judeţean Constanţa, au solicitat să realizeze o expoziţie similară cu lucrările mele în oraşul Saitama din Japonia. Discutând cu persoanele de la departamentul de cultură despre o eventuală colaborare, le-am spus despre iniţiativa mea de a înfiinţa un cerc de poezie haiku la Constanţa, afiliat Societăţii Române de Haiku din Bucureşti şi de faptul că doresc să organizez un festival internaţional de haiku la care să avem invitaţi de peste hotare şi să editez şi tipăresc prima antologie internaţională de haiku din România. Eram deja în corespondenţă, după 1990, cu mulţi poeţi de haiku din întreaga lume şi aceştia cunoşteau aceste proiecte. Cei de la departamentul de cultură de la municipiul Constanţa au fost încântaţi de proiectele mele şi mi-au spus că doresc să mă sprijine, dar îmi sugerează ca cercul de haiku să fie independent de Bucureşti, să fie o societate de poezie a Constanţei, pentru a se crea o legătură cât mai directă cu Yokohama, iar festivalul internaţional să fie organizat sub patronajul oraşului Constanţa, pentru a putea să finanţeze acest eveniment. Nu puteau să finanţeze o activitate a Bucureştiului. Mi-au spus că în bugetul de la cultură pentru 1992 au resurse financiare alocate pentru aniversarea celor 15 ani de înfrăţire cu Yokohama. Prin urmare, departamentul de cultură m-a asigurat că dacă sunt de acord cu cele două sugestii, ei se angajează să finanţeze proiectele mele. Nu puteam să ignor un ajutor financiar considerabil pentru festivalul pe care îl pregăteam deja. Eu nu aveam mijloacele financiare necesare pentru a organiza un festival internaţional. Mi-am zis că nimeni nu are nimic de pierdut. În plus, cultura şi poezia haiku au de câştigat. Prin urmare, Societatea de Haiku din Constanţa a fost fondată în aceste împrejurări. Aceasta este adevărata poveste a înfiinţării grupării de poezie haiku de la ţărmul Mării Negre. Bucureştiul a privit iniţiativele mele din alte perspective. Au urmat „represaliile” pe care nu doresc să le reamintesc. La festivalul din iunie 1992, deşi au fost invitaţi toţi autorii de haiku de la Bucureşti, nu a venit nimeni din capitală. În schimb, am avut oaspeţi din Japonia, Franţa şi Belgia. În concluzie, pe 18 ianuarie 1992, am fondat Societatea de Haiku din Constanţa, Festivalul Internaţional de Haiku de la Constanţa, Colocviul Naţional de Haiku de la Mamaia şi revista bilingvă (română şi engleză) ALBATROS. Aceste proiecte au solicitat enorm de mult timp, o mare cantitate de muncă, energie şi pasiune din partea mea. Trebuie să spun că am fost ajutat de o echipă pe care mi-am format-o în timp. Am colaborat foarte bine cu această echipă timp de zece ani, deşi printre noi, nu ştiam că exista o persoană care trimitea, lunar, „rapoarte” la Bucureşti. Am aflat acest lucru, mai târziu, de la o persoană din grupul de la Bucureşti care mi-a spus că acolo se cunoştea orice „mişcare” din grupul nostru. Societatea de Haiku din Constanţa, după multă muncă de îndrumare şi formare pe care am desfăşurat-o în cadrul şedinţelor lunare, a devenit o asociaţie apreciată pe plan internaţional. Cunoscutul haijin francez Patrick Blanche a remarcat valoarea poemelor scrise la ţărmul Mării Negre şi a numit gruparea noastră „Şcoala de haiku de la Constanţa”. Poetul francez aprecia faptul că gruparea noastră cultiva, în primul rând, spiritul haiku, nu doar structura lui formală de 5-7-5 silabe. Mi-am propus ca oraşul în care Ovidiu a trăit ultima parte a vieţii sale să fie un loc în care se strâng poeţii de haiku din toată lumea. Astfel, nici un alt oraş din România nu a avut ca oaspeţi aşa de mulţi creatori de haiku din Japonia (Kōko Katō, Susumu Takiguchi, Ryuhei Nishiyama, Tadashi Kondo), Franţa (Alain Kervern, Patrick Blanche, Jean Antonini, Sam-Yada Cannarozzi, Daniel Py, Danièle Duteil şi Danièle Étienne Georgelin), S. U. A. (James Hackett, Raffael de Gruttola, Charles Trumboll şi Bruce Ross), Anglia (David Cobb şi Colin Blundell), India (Angelee Deodhar), Belgia (Bart Mesotten şi Marcel Smets), Croaţia (Visnja McMaster, Marijan Cekolj şi Robert Bebek), Suedia (Kai Falkman), Bulgaria (Ludmila Balabanova şi Zdravko Karakehayov), Austria (Dietmar Tauchner), Ungaria (Judith Vihar), Noua Zeelandă (Catherin Mair şi Doc Drumheller), Rusia (Zinovy Vayman şi Irina Kogan), Canada (Diane Descoteaux şi Geneviève Fillion), Republica Moldovă (Vasile Spinei). Nu i-am numit pe toţi invitaţii străini, deoarece lista este foarte mare. De ce au venit aceşti poeţi străini la Constanţa? Au dorit să vină în acest loc, pentru că revista ALBATROSS şi festivalul internaţional de haiku s-au impus prin calitate şi ţinută pe plan internaţional. În 2001, m-am retras şi am lăsat pe alţii să continue activităţile pe care le-am iniţiat. În 2004, am fondat o altă revistă internaţională de poezie: HERMITAGE în care am publicat haiku, senryū, haibun, tanka, rengay, renku, haiga, recenzii, interviuri, eseuri, ştiri. Revista a fost independentă şi a avut colaborări din foarte multe ţări. După spusele unor poeţi străini, revista era în topul publicaţiilor de haiku din întreaga lume. Cheltuielile de tipărire şi de expediere au fost acoperite doar de abonamente. Iată că s-a putut edita şi tipări o revistă de poezie doar din abonamente, timp de trei ani, fără ca editorul să fie plătit. Munceam foarte mult pentru a o edita, tipări şi expedia sutelor de abonaţi din toată lumea. În 2007, fiind doctorand la Universitatea de Arte din Bucureşti, a trebuit să închei activitatea de editor la revista HERMITAGE, spre regretul tuturor abonaţilor din străinătate. A rămas deschisă idea de a relua editarea acestei reviste, dar ştiind câtă muncă implică, nu am avut curajul să reiau proiectul respectiv. Treisprezece ani de voluntariat în slujba Societăţii de Haiku din Constanţa, în slujba revistei ALBATROS şi a publicaţiei HERMITAGE sunt suficienţi în activitatea unui om.

M.C.: Cum vi se pare că se manifestă azi societăţile/ grupările creatorilor de lirică de sorginte niponă, cum vi se par revistele asociaţiilor de haiku din România, respectiv „Haiku” şi „Albatros”, după ani de existenţă şi sute de nume care au publicat acolo? Să nu le uităm nici pe cele care au încetat să mai apară, cum se vad acum, în lumina timpului care a trecut?

I.C.: După retragerea mea de la conducerea Societăţii de Haiku din Constanţa şi de la conducerea revistei ALBATROS,  am publicat extrem de rar în revista de la Constanţa, deoarece timpul din afara serviciului ca profesor mi-l dedicam cercetării, referatelor şi examenelor din cadrul studiilor de doctorat de la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti. Toate preocupările mele erau îndreptate către pictura haiga – temă pe care am ales-o pentru teza de doctorat. Prin urmare, nu cunosc detalii de la activităţile acestor două societăţi de poezie haiku şi nu pot să le comentez. Foarte rar am avut ocazia să citesc câte un număr din revistele HAIKU şi ALBATROS. Am remarcat că revista ALBATROS  continuă tradiţia pe care am impus-o în cei zece ani, dar o parte dintre colaboratorii străini s-au retras, alţii continuă să publice în paginile ei. O revistă este oglinda colectivului de redacţie şi a colaboratorilor. Responsabilităţile legate de selecţia poemelor şi a articolelor, acurateţea editării şi a traducerii, calitatea publicaţiei şi prezentarea grafică rămân pe umerii celor care o realizează. Ştiu că au mai existat şi alte reviste dedicate liricii de sorginte japoneză (Orfeu, Orion, Micul Orion, Imagini frumoase, Semn, Jurnal de haiku), dar unele dintre ele au avut o apariţie de câţiva ani, iar altele au avut o existenţă extrem de scurtă. Colaborarea mea la revista HAIKU a fost doar la numerele din primii ani. Mă ocupam de prezentarea artistică, de ilustraţii şi mai rar publicam câte un articol. Din momentul când am creat revista ALBATROS colaborarea mea la revista HAIKU a încetat. Aş putea să vă ofer mai multe detalii despre revistele din străinătate la care am avut o colaborare îndelungată: Frogpond, Modern Haiku, Mirrors, Gong, Kō, Blithe Spirit etc. Aşa cum spuneţi şi Dvs., la ora actuală, doar revistele HAIKU şi ALBATROS sunt editate şi difuzate în România.

M.C.: Călătorind în mai multe ţări, şi din partea noastră de Europa, dar şi din alte părţi ale lumii, sau/şi corespondând cu diverşi colegi, am putut să fac comparaţie între felul cum se desfăşoară activitatea publicistică în domeniul liricii nipone, şi comparativ cu ce se petrece la noi. Şi dvs. aţi avut şi aveţi contacte cu autorii de peste hotare. Cum vedeţi peisajul publicistic din România, în acest domeniu. Cum vi se pare că s-a schimbat în timp şi cum îl vedeţi azi?

I.C.: Peisajul publicistic din România este o parte din realitatea ţării noastre, cu părţile ei bune şi cu cele rele, cu obiceiurile de care ne despărţim foarte greu, deoarece fac parte din structura noastră genetică. Ca şi Dvs., am avut ocazia să văd cum se desfăşoară activitatea publicistică în domeniul liricii nipone, în S.U.A., Franţa, Anglia, şi alte ţări. Limbile străine pe care le cunosc mi-au permis să cunosc mai multe lucruri în detaliu, să ajung la nuanţări şi la ceea ce nu se observă la o primă privire. Mi-aş permite o singură remarcă: în revistele de haiku din străinătate, pe care le-am amintit mai sus, comparativ cu situaţia de acasă, am văzut mai multe articole scrise de specialişti, profesori universitari care predau literatură japoneză, niponologi de talie mondială. Nouă ne lipsesc aceste nume. De asemenea, atât în străinătate, cât şi la noi, impresia mea este că se publică mai mult decât este necesar. Sunt mai mulţi poeţi şi mai puţini cititori de poezie. Ca pe toată scena literaturii din România zilelor noastre, nu tot ceea ce se publică este de calitate. Vezi cu surprindere cărţi cu greşeli elementare de gramatică. Câte edituri din ţară se ocupă de serviciul de a distribui prin toate librăriile româneşti cărţile pe care le tipăresc? Mulţi autori îşi depozitează cartea acasă şi se ocupă de vânzarea ei. Dreptul de autor este ceva foarte rar în România. Revenind la haiku, nu tot ceea ce se publică, în străinătate şi la noi, este cu adevărat haiku. Unele cărţi conţin cuvinte aşezate în trei rânduri scurte, cu imagini romanţioase, abstracte sau sunt false cugetări. Sunt autori care se ocupă doar de forma poemului şi neglijează spiritul care este cel mai important. În România, în unele articole, găsesc aprecieri şi ierarhizări de poeţi, caracterizări care, uneori, par pline de amatorism. În revistele de haiku din străinătate nu găseşti aşa ceva. Să fiu bine înţeles: în materie de creaţie haiku, pe meleagurile noastre, aceasta nu lipseşte: premiile internaţionale sunt dovezi evidente. Avem creatori care şi-au publicat cărţi valoroase, atrăgând atenţia comunităţii de haiku din România şi din străinătate. De asemenea, sunt multe nume noi care vin cu forţă, talent şi originalitate. Cine va scrie cu obiectivitate o istorie a poeziei haiku din România va avea suficient material de cercetat.

M.C.: Cum vedeţi locul liricii de sorginte niponă în publicaţiile şi revistele literare din ţară, altele decât cele „specializate”, despre care am vorbit deja?

I.C.: Deşi Academia din România, cu decenii în urmă, l-a premiat pe Al. T. Stamatiad pentru volumele sale de traduceri din tanka şi haiku, deşi poemul haiku a fost abordat de nume mari ale literaturii universale şi româneşti (Paul Claudel, Ezra Pound, Paul Eluard, Jorge Louis Borges, Giuseppe Ungaretti, Octavio Paz, Allan Ginsberg, Ghiorghios Seferis, Rainer Maria Rilke, Tomas Tranströmer, Nichita Stănescu, Constantin Abăluţă, Aurel Rău, Marin Sorescu), în paginile revistelor literare din România, dacă vrem să realizăm o cercetare asupra acestui poem, nu găsim decât extrem de rar articole, studii, eseuri, recenzii, referinţe, note asupra cărţilor de haiku sau grupaje de haiku. De ce se întâmplă acest lucru? Un argument ar fi că în România, spre deosebire de alte ţări, nu avem specialişti în acest domeniu de talia lui R. H. Blyth, René Sieffert, William J. Higginson, Alain Kervern ― pentru a-i numi doar pe câţiva ―, care să pună bazele unei cunoaşteri aprofundate a acestei specii lirice. Sunt critici literari care nu cunosc estetica acestui poem. În schimb, în ultimul timp, avem o sumedenie de comentatori de poezie haiku. Putem să luăm în consideraţie un specialist în Shakespeare care nu cunoaşte limba marelui Will? Când ştii japoneza la nivel de Coana Chiriţa n-ar trebui să ai curajul să abordezi o problemă care ţine de un fenomen literar mai puţin cunoscut în ţara noastră. Poate şi această necunoaştere a dat frâu liber unor abordări legate mai mult de pasiune decât de o cunoaştere profundă a subiectului. La începutul existenţei comunităţii haiku din România, unele „texte critice” sau eseuri pe tema acestui poem, atunci când le reciteşti, creează prea des impresia de amatorism. Prea puţine scapă de acest păcat. Fiindcă este bine să avem un spirit autocritic, privind în urmă, primele numere din ALBATROS ― revistă pe care o conduceam ca redactor şef ―, îmi dau seama de adevărul pe care încerc să-l relev. Nu aveam critici formaţi în această specie lirică să facă analize şi să scrie recenzii ale cărţilor care apăreau. Eram forţaţi să ne „şcolim” din mers, iar acest lucru se vede. În ceea ce priveşte prezenţa haiku-ului în paginile revistelor importante de literatură din România, aş dori să le numesc pe cele pe care obişnuiam să le citesc: România literară, Convorbiri literare, Steaua, Contemporanul, Luceafărul, Poezia, Tomis, Arca, Poesis… Lista este incompletă, deoarece trebuie făcută o documentare prin arhivele din bibliotecile publice importante care deţin colecţiile de periodice. În unele dintre aceste reviste, poemul haiku a fost publicat rar sau extrem de rar. Totuşi, dintre aceste periodice, trebuie să remarcăm revistele ieşene Convorbiri literare şi Poezia care, prin contribuţia Dvs., au publicat  poeme, articole, eseuri, cronici, recenzii legate de lirica niponă. Vreau să vă felicit pentru rubrica Biblioteca Haiku pe care o găzduiţi cu generozitate în revista Poezia şi pentru interviurile deosebit de interesante pe care le realizaţi cu poeţii care compun haiku. Atât prin interviurile pe care le realizaţi, cât şi prin rubrica Biblioteca Haiku, cititorul revistei POEZIA găseşte informaţii bogate despre cărţile de haiku şi despre autorii lor din România sau de pe alte meridiane. Lista este incompletă, deoarece trebuie făcută o documentare prin arhivele din bibliotecile publice importante care deţin colecţiile de periodice. Când la direcţia revistei Steaua se afla distinsul poet Aurel Rău, el însuşi un creator fin al acestui poem, m-a invitat să am o rubrică lunară intitulată Carnet haiku prin care semnalam cele mai importante evenimente din comunitatea internaţională a acestui micropoem: cronici dedicate unor festivaluri internaţionale de haiku, recenzii ale unor cărţi importante din străinătate, medalioane de poeţi şi comentarii legate de estetica sau poetica acestei specii lirice. Studiile doctorale m-au făcut să întrerup această colaborare la prestigioasa revistă din inima Ardealului.

M.C.: Scriam nu de mult despre rolul/ aportul pozitiv al internetului în propagarea creaţiilor autorilor români, despre faptul că pe această cale au putut participa mai uşor şi la ce se petrecea pe plan naţional, dar şi internaţional – şi am în vedere şi publicarea, concursurile, dar şi circulaţia informaţiilor, schimbul de idei. Şi în contextul mai vechilor discuţii „suport clasic (hârtie) – suport virtual”, cum vedeţi aceste schimbări? Şi, în subsidiar, cât de mult contează în viaţa creatorului Ion Codrescu internetul.

I.C.: A trebuit să mă adaptez. În 1974, la începutul drumului meu spre haiku, nu exista internet şi totul, în materie de creaţie poetică, se petrecea la modul tradiţional. Organizarea primului festival internaţional de haiku de la Constanţa, în 1992, s-a desfăşurat prin utilizarea poştei clasice, a scrisorilor scrise de mână sau la maşină care ajungeau la destinatar între 7 şi 14 zile, depinzând de ţările în care se aflau cei care doreau să participe. Schimbările produse în materie de comunicare, difuzare şi promovare a poeziei haiku, în ziua de astăzi, sunt de un real folos. Trebuie să spunem că internetul are un mare impact, dar, în acelaşi timp, textele, informaţiile, poemele nu sunt trecute prin filtrul valoric sau prin „fereastra” estetică. Fiecare publică ce vrea, cum poate şi cât poate. Din internet trebuie să ştii ce să culegi şi cum să culegi. În ultimul timp, toate proiectele mele conectate la activitatea mea de creaţie în poezia haiku şi în pictura haiga, de la documentare până la finalizare (expoziţii, cărţi, cursuri, workshop-uri) sunt realizate şi prin eficienţa mijloacelor de comunicare prin internet. Sunt încă adeptul cărţii pe format clasic, deşi utilizez pentru informaţie internetul. Îmi place cartea ca obiect de artă, cu o hârtie deosebită, cu un design ce reflectă spiritul textului şi al editorului, cu o copertă elegantă şi sugestivă, cu mirosul specific al tuşului.

Astăzi, haiku-ul aparţine literaturii universale

M.C.: Se discută tot mai mult despre câteva dintre opiniile relativ la schimbările pe care le-au „promovat” creatorii de haiku în ultima vreme, să amintim doar Tokyo Manifest, Matsuyama Declaration ş.a. Până unde credeţi că se pot accepta „modernizările” pentru a nu afecta substanţa a ce înseamnă haiku?

I.C.: Orice specie literară se naşte, are o formă şi un spirit care, de-a lungul timpului evoluează în direcţii pe care nimeni nu poate să le anticipeze. Să ne gândim la roman. Cum s-a născut el? Cum a evoluat şi cum este scris şi perceput în timpurile noastre? Dacă citim doar câteva romane scrise de Miguel de Cervantes, Daniel Defoe, Honoré de Balzac, Marcel Proust, James Joyce şi Alain Robbe-Grillet ne putem da seama prin ce metamorfoze a trecut. Haiku-ul s-a născut din hokku ― prima strofă din poemul haikai no renga. Pe vremea lui Matsuo Bashō nici măcar nu se numea haiku. După câteva secole, Masaoka Shiki schimbă numele din hokku în haiku. În urmă cu ceva timp, mulţi teoreticieni şi poeţi japonezi afirmau că poemul haiku trebuie să aparţină doar japonezilor şi că este o parte din tezaurul cultural nipon. Astăzi, haiku-ul aparţine literaturii universale. Mulţi teoreticieni de marcă şi-au exprimat opinia că nu este necesar ca un haiku scris în afara Japoniei să fie compus în structura de 5-7-5 silabe, deoarece o silabă japoneză este, de fapt, o unitate sonoră, nu echivalentul unei silabe din limbile europene. Paginile scrise de reputatul specialist american William J. Higginson clarifică această chestiune înţeleasă greşit de occidentali. Pentru a vedea transformările acestei specii lirice în Japonia, este suficient să citim câteva poeme scrise de Matsuo Bashō, Ozaki Hosai şi Kaneko Tōta. „Modernizările” pot fi acceptate până când nu sunt afectate componentele care ţin de spiritul haiku ― cel mai important aspect al acestui poem unic în literatura universală.

Când citim o poezie, fiecare înţelege textul

potrivit experienţei pe care o are

M.C.: Foto haiku, foto haiga, cyber haiga… Mai sunt ele haiga cu adevărat?

I.C.: La început, prin 1974, când scriam primele mele haiku-uri pe hârtii dispersate, în România, nici nu se cunoştea cuvântul haiga. Un artist occidental şi un artist japonez utilizează aproape aceleaşi elemente de limbaj plastic: linie, desen, culoare, contraste, ritm şi aşa mai departe. Pentru a înţelege o pictură japoneză nu trebuia să mi-o „traducă” cineva. O „simţeam” ca plastician. La una dintre expoziţiile pe care le-am vizitat în Tokyo, în 1990, admirând foarte mult o lucrare, a venit discret lângă mine o persoană şi m-a întrebat dacă îmi place. Am spus că îmi place foarte mult. Persoana era chiar autorul lucrării, iar după vizionarea expoziţiei, artistul japonez mi-a făcut invitaţia de a merge împreună la un ceai în cofetăria Muzeului din Tokyo. Vorbesc despre maestrul Ryuhei Nishiyama care era un excelent cunoscător al  spaţiului cultural occidental. Am făcut ucenicia cu acest maestru şi, după un an de zile, în 1991, am deschis o expoziţie împreună, la Muzeul de Artă din Constanţa. Nu ştiu dacă eu am găsit pictura haiga sau această artă m-a găsit pe mine. Este o artă de nişă, cum am spune într-un limbaj contemporan. Pictura haiga este un gen unic de artă în care, pe aceeaşi suprafaţă, coexistă poezia, caligrafia şi pictura. Imaginea din pictură nu trebuie să fie întotdeauna o ilustrare a textului, ci trebuie să fie un „acompaniament” creat în acelaşi spirit al sugerării. Pictura trebuie să creeze o atmosferă similară, dar nu identică, să ducă mai departe semnificaţiile din cuvintele poemului. Atunci când citim o poezie, fiecare înţelege textul potrivit experienţei pe care o are. Cu cât un text al unui poem haiku evocă mai multe înţelesuri, semnificaţii, cu atât acel text este mai bogat. Semantica unor cuvinte este diferită de la o persoană la alta. Un anumit copac poate simboliza pentru o persoană o amintire din timpul copilăriei, iar pentru altcineva, aceeaşi specie de copac reprezintă cu totul altceva. La fel se întâmplă cu lumea obiectelor, culorilor, formelor, structurilor, texturilor, aromelor, parfumurilor din jurul nostru. Când creez o pictură haiga nu caut să ilustrez în mod direct poemul, aşa cum se întâmplă în unele cărţi de poezie sau pe internet. Dacă poemul vorbeşte de un anumit lucru eu nu caut să pictez acel lucru. Ar fi redundant. Demersul meu este acela de a interpreta mesajul din poem, de a-i spori conotaţiile, de a-i aprofunda înţelesurile cuvintelor din haiku.  Caligrafia şi imaginea trebuie să fie un tot unitar, să alcătuiască o compoziţie armonioasă, să aibă o coerenţă plastică şi să trezească o surpriză în cititor, să spună după ce a contemplat pictura: „La această interpretare nu m-am gândit”.  Roland Barthes, în momentul când a văzut pentru prima dată o lucrare de haiga din creaţia lui Yokoi Yayū, a comentat în felul următor: „Nu ştii unde începe textul. Nu ştii unde se sfârşeşte imaginea!”. Când se utilizează o fotografie şi se imprimă pe ea un haiku, cel mai corect este să se folosească termenul de foto-haiku, nu de haiga, deoarece o lucrare de haiga implică anumite norme estetice riguroase. Bineînţeles, în arta haiga a secolului XXI, artistul este liber să folosească tehnici digitale, dar acestea trebuie adaptate esteticii picturii haiga. Arta haiga este un limbaj. Pentru a utiliza acel limbaj, ca un mijloc de comunicare, trebuie să-i cunoşti „vocabularul”, „gramatica” şi „sintaxa”. Fără aceste elemente nu poţi comunica decât la nivel rudimentar. Aşa cum o aranjare de cuvinte în trei versuri nu înseamnă obligatoriu un haiku, tot aşa putem spune despre o juxtapunere de haiku şi imagine că nu înseamnă o lucrare de haiga.

M.C.: Există specific românesc, croat, bulgar în haiku, şi dacă da, se poate manifesta corect, nealterând ce înseamnă lirica de sorginte niponă?

I.C.: După cum se ştie foarte bine, cele mai multe specii de poezie nu s-au născut pe pământ mioritic, dar ele au fost preluate de poeţii noştri şi au constituit „formele” în care şi-au „turnat” materia incandescentă a inspiraţiei poetice. Unele specii au fost create în spaţiul european, dar altele mai departe, cum sunt gazelul, tanka şi haiku. Ideal ar fi să procedăm ca Shakespeare care a împrumutat forma de sonet de la italieni, dar în poemele sale a rămas un mare poet al epocii elisabetane, nu i-a copiat pe italieni. De asemenea, George Coşbuc a preluat forma de gazel din literatura orientală, dar a transpus-o în realitatea vieţii din spaţiul românesc. Poemul haiku pare simplu, dar el ne înşală prin aparenta lui simplitate. Cei mai mulţi cred că dacă au aranjat trei versuri în structura 5-7-5 silabe au impresia că au creat un haiku. În ceea ce priveşte forma fixă, nici măcar Matsuo Bashō nu a respectat-o în toate poemele sale. În perioada modernă sau contemporană, cei mai mulţi poeţi japonezi au renunţat la această regulă care priveşte doar forma. Spiritul poemului este mai important. Dacă se scrie în spiritul acestui poem, se poate crea un haiku reuşit cu specific românesc, bulgar sau croat. Da. Păstrând spiritul esteticii haiku, se poate scrie acest poem în orice limbă, nealterând ce înseamnă lirica de sorginte niponă. De altfel, în perioada actuală, concursurile internaţionale de haiku, organizate în Japonia, încurajează creaţia de haiku de pretutindeni.

M.C.: Să încheiem cu proiectele dvs., mulţumindu-vă că aţi acceptat să avem această convorbire.

I.C.: După ce am obţinut doctoratul în arte vizuale cu o teză legată de pictura haiga din Japonia şi din Occident şi după ce am scris câteva cărţi (publicate în Franţa, S.U.A., Japonia şi Germania) care au abordat domeniul tezei mele de doctorat, am primit invitaţii să ilustrez volume de haiku, să realizez expoziţii personale, să susţin cursuri, conferinţe, workshopuri în diferite universităţi din străinătate sau la diferite festivaluri internaţionale de haiku. În 2016, programul meu cuprinde alte câteva invitaţii de acest gen: ilustraţii la o carte din S.U.A., o invitaţie la un festival internaţional de poezie, unde trebuie să susţin o conferinţă şi să realizez o expoziţie personală cu lucrări de pictură haiga. Proiectul care mă solicită foarte mult este acela prin care trebuie să predau artă comparată la o universitate din Japonia, timp de o lună de zile. În cadrul acestui proiect, trebuie să susţin o conferinţă publică şi cincisprezece cursuri care să aibă cincisprezece teme diferite de artă comparată: Occident-Orient. Mai am şi un proiect editorial care se referă la o carte de eseuri. Mai multe nu vă pot spune, deoarece nu-mi place să vorbesc despre un proiect decât după ce l-am finalizat. Am nevoie de timp, de multă muncă şi de inspiraţie, pentru a le îndeplini la standardul pe care mi-l impun. Eu vă mulţumesc pentru invitaţia pe care mi-aţi făcut-o de a dialoga pe temele poemului haiku şi picturii haiga, teme pe care le consider ca părţi ale drumului meu de creaţie.

Interviu realizat de Marius CHELARU