După cum mărturiseşte, poetul George Bogdan în prezentul volum (publicat la Editura Eminescu, Bucureşti, 2013), „aduce în faţă adnotările” de la Iaşi, „din anii de oţel ai dictaturii 1986, 1987, 1988, cu pana anului 2013”. Unul dintre meritele lui George Bogdan este că nu se opreşte strict asupra acelor ani (de criză), ci se întoarce în timp pe vremea jertfelor de sânge ale luptătorilor anticomunişti, ochiul critic văzând şi prezentul „capitalist” cu tarele lui.

Prima stare pe care mi-a sugerat-o titlul Tărâmul cu dimineţi putrede a fost lipsa de speranţă, stare care cred că ne-a încercat pe toţi trăitorii anilor ’80. Citind „Stampele” din prima parte a cărţii, am avut senzaţia că, înainte de a vedea imaginea imprimată, stampa, aud scrâşnetul materialului dur din care a fost făcută matriţa. Poate de aceea mi-aş îngădui să numesc lirismul lui George Bogdan un lirism metalic, degajând luciditate şi forţă, contururi precise, în măsură să dea acurateţe imaginilor de pe stampele primei părţi sau celor din tablourile celei de a doua. Subtitlul părţii a doua („Noaptea de dincolo de cortina de fier”) conţine o altă sugestie – a trecerii abrupte de la „dimineţile putrede” la întunericul nopţii, ca pe un tărâm blestemat, unde lumina zilei nu există.

Stampele şi tablourile sunt precum piesele unui mozaic, având fiecare formă şi culoare proprie, dar alcătuind laolaltă şi un întreg, tulburător mai ales pentru privitorii/cititorii care au experienţa acelor vremuri.

Am descoperit, citind, o anumită simbolistică, dar şi un fel de „istorie ieroglifică”, în măsura în care prezenţa umană are două reprezentări. Pe de o parte omul ca om, în multiple ipostaze, cu două direcţii de evoluţie. Una sub imperiul lui „trebuie să” (într-un infern care „trupuri sfarmă, foc, pucioasă-ntinde” – Stampa 40, sau în apartamentul-celulă sinonim spaţiului închis). Cealaltă – o cale a frondei primejdioase. Sclavul, orbul, alienatul, omul-număr vor merge în direcţia indicată de „trebuie”, transformându-se în „omul-serie”, în „omul nou” sau „omul 0”, lipsit de identitate, de personalitate şi „drag” regimului totalitar. Poetul („şerb astral”), onestul, smeritul, credinciosul, „individul obraznic”, cel care gândeşte („Ce facem cu individul ăsta obraznic? Gândeşte./ Să-l distrugem pentru punctul lui de vedere!” – Stampa 42) vor evolua spre omul-NU, „omul vânat, vinovatul, neînseriatul”, prada partidului unic (în Stampa 69).

Pe de altă parte, omul ca fiară: câinii turbaţi, javrele, hienele în haită, balenele negre, şobolanii roşii, corbii şi alte necrofage, prădătoare – tot atâtea reprezentări ale „prădătorilor” aflaţi la putere în orice regim.

Cu alte conotaţii apar şerpii (fie cu valenţe pozitive: „neodihna pune şerpii pe mine” – menţinerea stării de trezie, fie negative: „şarpele de la sân” – trădătorul, vicleanul – în Stampele 40 şi 48), dar şi mielul, simbol al mântuirii, al jertfei, de esenţă christică (în Stampa 39). Un loc aparte îl ocupă cerbul, racul şi inorogul. Racul – „luceafărul de seară transfigurat” este o posibilă, eventual onirică legătură cu divinitatea („pot să te duc în mandibulă la Dumnezeu” – Tabloul 34), însă nu poate interveni în contingent: „dar ţara numai voi o faceţi mai bună”. Cerbul, asociat izvorului, reprezintă îndeobşte sufletul însetat de divinitate, ca în psalmi. La George Bogdan apare păstorit de luceferi, singuratic, înfometat, însetat: „[…] îmi linge fruntea,/ca pe o durere, ca pe o frunză, ca pe o tăcere/ mi-e sete spune şi îmi bea sufletul” (Stampa 39), sufletul căruia, oficial, Dumnezeu i-a fost interzis. În fine, inorogul, ruda mitică a cerbului, simbol al înţelepciunii, poate exorciza răul, fiind înzestrat (în Vechiul Testament) cu darul profeţiei. La George Bogdan este „inspectorul de speranţe”, dar şi vizionarul şi călăuza: „Tu eşti cel ce va veni,/ hai să inspectăm împreună/ sfârşitul de secol XX, izbeşte cu el de pereţi./ Ne pregătim să deschidem în noaptea asta,/ pe furiş/ proiectul secolului XXI” (Tabloul 31). Întâlnirea eului cu inorogul poate semnifica revelaţia, iar trecerea de la cerb la inorog – încheierea unui ciclu iniţiatic.

Interesante sunt, în volum, şi onomastica sau cromatica. Prin numele invocate, poetul atrage atenţia asupra unor contraste violente instalate în timp-istoric: eroi martiri (Decebal, Ştefan, Mihai, Maniu, Mihalache) versus „eroi” autoproclamaţi (Stalin, Dej, Ceauşescu, dar şi „dinastia” Escu postdecembristă). În privinţa cromaticii, o culoare aproape obsesivă în Tablouri este roşul (cărămidă roşie, plâns roşu, rujul, sângele, părul roşu, giulgiu roşu etc.). Deşi semnificaţia roşului, funcţie şi de nuanţă, poate fi bivalentă (viaţă – sângele din vasele sanguine, moarte – sângele revărsat, eliberare, dar şi asuprire), cum textul poetic se raportează la comunism şi la stindardul roşu, insistenţa asupra culorii pune în evidenţă asuprirea, ura, agresivitatea, moartea.

George Bogdan este la fel de exigent cu prezentul, poetul observă şi reclamă schimbările de formă, nu de fond (cum ar fi, în Tabloul 24, statul la rând pentru dreptul la viaţă), soarta omului obişnuit este aceeaşi, Puterea are aceeaşi atitudine de „hai, sictir”, politicienii Escu „vând pe bucăţi România”. În aceste condiţii, „omul-NU” rămâne pe baricade şi, exact ca în trecut, cei pe care îi deranjează se întreabă: „în spatele uşilor închise cineva zise: Ce facem cu ăsta?” (Tabloul 24, secvenţa 2013, Bucureşti). Un avertisment că, în fond, istoria se repetă.