În miezul unei constelaţii simbolice, unde tutelare sînt „semnele” clopotului, luminii şi pietrei, îşi de-scrie viaţa şi poezia Constantin Popa în cea mai recentă carte a sa, Dumnezeu tradus în limba clopotului (Editura 24: ore, 2015). Prin titlu chiar, poetul explorează simbolismul dens al clopotului, care este foarte acroşant prin sunetul, dar şi prin forma sa; sunetul ca­re, iată, îl „traduce” pe Dumnezeu, îşi asociază vibraţia de la începutul lumii, a revelaţiei sacrului, a glasului transcendental, tune­tului, armoniei, muzicii sferelor, chemării la meditaţie şi la supu­nere faţă de imperativele divine, cum ne învaţă Ivan Evseev în Enciclopedia simbolurilor religioase şi arhetipurilor culturale: altfel, forma sa re-prezintă unificarea principiului masculin (limba clopotului) cu acela feminin (cămaşa în formă de pară). În legătură directă cu simbolul clopotului, poezia lui Constantin Popa se structurează într-o reţea de înţelesuri pe care le atribuie luminii: e lumina Edenului regăsit: „Cerul se scutură de fluturi –/ ninge cu fărîme de lumină –,/ cu pete de linişti!/ Oamenii încearcă şi ei/ plu­tirea,/ ca nişte îngeri acoperiţi de ninsoare/ de parcă ar fi îmbră­caţi în zale/ de soare” (Pete albe de linişti). Apoi e lumina lacri­mii ce trebuie să-şi găsească ochiul care s-o plîngă din Cuvîntul ideal, a pielei care îşi caută trupul pierdut şi a aripii în care moare trupul păsării din Treceam ameţit ori e lumina cuvîntului aşteptîndu-şi gura care să-l rostească; în (ne)cuprinsul luminii se scrie viaţa însăşi a poetului care se zbate între coborîrea din în­tuneric în întuneric şi răsăritul ca o ninsoare cu fulgi de lumină: „Şi cînd lumina/ se va plictisi de mine,/ şi de viaţă o fi să mă dezleg,/ voi coborî din întuneric/ în întuneric,/ florile hăului/ să culeg”; „Răsăritul/ ca o ninsoare de fulgi/ de lumină,/ ca un flux împins de nesaţiu,/ ca un tsunami strălucitor,/ lacom de spaţiu” (Fulgerări – I). În sfîrşit, piatra este stînca imuabilă, simbol al pri­mejdiei, al pierderii din Aşa îmi vorbi stînca, dar şi, deopotrivă, semn al spaţiului care ascunde sevele (re)generării vieţii: „Piatră,/ piatră,/ corp hrănindu-se cu arşiţă,/ din pîntecul sec al pietrei/ a crescut/ copacul – fiinţă cu ramuri/ şi, doamne, cu frunze verzi;/ ating scoarţa în luptă cu timpul,/ cu cerul,/ cu pămîntul;/ nu visea­ză ploi (nici nu ştie/ ce-i ploaia),/ trăieşte doar/ ca să-şi elogieze rădăcina,/ doar pentru freamătul/ prin care respiră,/ trăieşte pentru a-şi creşte mugurii/ ca  mărturisire a sevelor:/ mă-nclin şi tac/ dar în tăcerea mea/ mă aud rostind/ cu respect şi admiraţie:/ «bună ziua, domnule copac,/ la mulţi ani, Majestate»)” (Copacul).

Structura de adîncime a poemelor din Dumnezeu tradus în limba clopotului se adună în jurul temei marginalităţii: e suficient să ştergem virgulele care încadrează sintag­ma în cele din urmă din chiar primul text al cărţii pentru a descoperi ce ascunde poetul într-o aparent uzuală, uzată, banală formulare: A fi,  în cele din urmă,/ înseamnă a sta/ la marginea unui drum/ şi să vezi cum îţi trece/ timpul/ cu tine cu tot:/ înseamnă să vezi cum se măreşte/ şi se destramă/ hărăzitul ghem de scumpă/ aţă,/ şi nici nu bagi de seamă/ că toată încîlcitura asta/ e chiar propria ta viaţă” (În cele din urmă). Înţelesurile adînci ale acestei sintagme care închide/ deschide poezia lui Constantin Popa se transmit, apoi, în toate poemele cărţii; „marginalul” îşi percepe viaţa ca „un registru de întîmplări”, iar trupul, ca pe „un depozit de nepu­tinţe”, cum se spune în La marginea necuprinsului meu, pendulează tragic între teama şi „foamea” de necuprins căruia, iată, noul Orfeu îi cere pe Euridice a sa, Pygmalion pe Galateea: „Tu nu erai înainte/ de a te gîndi eu/ eşti venită din gînd,/ din gînd,/ eşti vibraţia visului meu/ despre tine;/ n-am făcut decît să te cer/ necuprinsului/ şi ai venit/ purtînd în mîini actul/ cu grea pecete că sunt;/ din braţele închipuirii/ ai plutit/ pe braţele mele,/ ai fost culoarea/ care te pre­vestea/ iar cînd această iluzie,/ s-a prea umplut de sine,/ ai venit spre mine,/ în mine;/ arătîndu-te mie,/ lumina a făcut o frumoasă/ carieră/ şi cînd te-am desprins/ de cosmicele spume/ ai căpătat duh, /ai căpătat fiinţă/ şi nume” (N-am făcut decît să te cer necuprinsu­lui). Marginalitatea poetului e între rouă şi mocirlă, între sus unde, poate e un înger „care să nu-mi dea voie să mor” şi jos, în hula întu­nericului „ca poartă spre neant deschisă”, cum scrie Constantin Popa în Hotărîre, într-o altă unitate spaţiu-timp, căreia, în Poveste şi Ordine, poetul îi spune nespaţiul-netimpul: e vremea măcinării de sine, ca în acest sfîşietor După: „După ce voi fi rămas/ fără umbră,/ o să mă îmbrac/ în tăcere – un veşmînt/ fără nici o culoare,/ un giulgiu ţesut din nimic./ Voi fi acolo/ potrivindu-mi răsuflarea/ la respira­ţia cerurilor,/ acolo unde voi colabora/ cu întunericul,/ în părinteasca îmbrăţişare/ a rădăcinilor,/ mă voi despărţi de lumină,/ voi rîde în hohote de mîine/ şi de ieri/ şi voi merge pînă la capătul/ lui nică­ieri”.

Sînt în Dumnezeu tradus în limba clopotului şi cîteva poeme cu sfaturi pentru Delfin (Perseverenţă, Meşteşug, Definiţia viscolului), în continuarea unui tulburător poem „pentru Alexandru” dintr-o carte anterioară,  încercînd să transmită celui care vine măcar „o umbră de adevăr” din „rumeguşul îndoielilor mele”; sînt, însă,  în cartea lui Constantin Popa, mai ales, vise fabricate de un lucrător în atelierul său, în tura de noapte, încercînd să deschidă poarta spre paradis, cu spaima pierderii identităţii într-un domiciliu aflat unde „se termină nicăieri”, pînă la vidul unui număr, ca în lagăr sau în puşcărie: numărul lui Constantin Popa, cum mărturiseşte în Date personale este „1360310221141”. Dar poetul, aflăm din Mărturisiri, se ocupă şi cu „sfărîmarea cuiburilor de iluzii”; e aici, mai degrabă, filosoful, cu îndoiala şi interogaţia activă adresată lu­mii şi sinelui, somînd poetul să denunţe iluziile şi să renunţe la vi­sele fabricate, noaptea, în atelierul său: din tensiunea relaţiei lor izbîndesc, totuşi, poezia şi visul ei, ca în şoapta şi departele trist ale acestui Cîntec arab: „Şoaptă, disperare,/ tînguire,/ cîntecul arab/ e strigătul/ către depărtarea deşertului,/ e rugăciunea cîntată/ către cerul nisipurilor,/ e suspinul trimis/ către bunătatea profetului,/ e speranţa că din ale nisipului/ ape/ se va arăta chipul unui mereu pierdut/ aproape”: e chipul unui poet adevărat.