Fără să manifeste o deosebită propensiune pentru exprimarea nemijlocită şi poetică a sentimentelor personale, aşa cum o fac de obicei firile meditative şi contemplative, latinii s-au apropiat totuşi, în cîteva rînduri, de esenţa lirismului. Prezenţa odei, a elegiei şi mai cu seamă a satirei, specii prin excelenţă lirice, sunt, în această privinţă, concludente. Preocupaţi de consecinţele practice şi morale ale observării, dominării şi ordonării lumii reale, mai mult decît de răsfrîngerile afective ale satisfacţiilor şi insatisfacţiilor personale şi cotidiene, ei au trecut poate prea uşor peste acea spontană explozie de bucurie sau de durere a sufletului, cu toată gama ei de tonalităţi majore sau minore, ce constituie fondul cîntecului autentic.
Spre a compensa însă o atare stare de lucruri, aceştia au arătat o mai susţinută predilecţie pentru cultivarea unei expresii artistice mai apropiată de firea lor, oda. Adeseori, substanţa poetică ce pare, la prima vedere, a ezita între cîntec şi odă, sfîrşeşte prin a se mula în tiparele acesteia din urmă, devenind odă cu caracter bahic, erotic, civic, patriotic sau chiar filozofic. Din adîncimi psihice insondabile, cadenţele marţiale şi sărbătoreşti ale sufletului roman au impus şi au prezidat elaborarea unei alcătuiri artistice pe măsura acestora.
Dar contribuţia de primă mărime a poeziei latine la îmbogăţirea şi rafinarea fondului şi a formelor lirice este crearea unei specii noi, satira. Timpuria aplecare spre bufonerie, obscenitate şi zeflemea, ca şi accentuatele preocupări de ordin moral ale romanilor, au determinat canalizarea principalelor elanuri poetice ale sufletului lor în tiparele acestei forme. Drept urmare, evoluţia spiritului satiric a fost marcată de o profundă mutaţie. Căci, deşi prezenţa sa de-a lungul întregii literaturi greceşti nu poate fi contestată, totuşi numai în mediul roman asistăm la apariţia unei specii literare de sine stătătoare, în care invectiva îndreptată împotriva unui grup sau unei singure persoane (practicată de Semonide din Amorgos şi de Arhiloh) va ceda locul unei critici fundamentată pe raţiuni de ordin mai general, ce vor viza unul din aspectele deficitare ale unui întreg sistem social. Cu reală îndreptăţite, Quintilian a exprimat acest adevăr într-o formulare concisă, care a devenit celebră „Satira este în întregime romană”[1].
Pe de altă parte, poeţii latini au contribuit, în mod decisiv, la definitivarea statutului elegiei. Creat de către greci şi utilizat (atît în lirica arhaică, cît şi în cea alexandrină), pentru a exprima aspecte generale ale gîndirii şi sensibilităţii, distihul elegiac (format dintr-un hexametru dactilic şi un pentametru) va fi umplut pentru prima oară cu o simţire personală de către elegiacii latini. Totodată, aceştia au acţionat şi în direcţia corelării formelor literare cu anumite teme şi motive, astfel că de aici înainte elegia va deveni specia lirică prin mijlocirea căreia sensibilitatea îndurerată şi neliniştită îşi va găsi cea mai adecvată expresie artistică. Din aceste raţiuni, conştiinţa critică romană avea să constate prin acelaşi Quintilian că „şi în elegie ne luăm la întrecere cu grecii”[2].
În acelaşi timp, epigrama, ale cărei începuturi se caracterizau printr-o pronunţată funcţie utilitară, va dobîndi, prin promovarea unui text concis, saturat de spirit satiric şi încheiat întotdeauna cu o poantă finală, o structură definitivă şi un farmec specific care îi vor asigura viabilitatea de-a lungul secolelor.
De asemenea, prestigiul pe care l-a dobîndit epistola (cu caracter erotic, moral, filozofic, estetic etc.) s-a datorat aproape în întregime poeţilor latini. Apariţia romanului epistolar de mai tîrziu nu poate fi concepută fără opera acestora.
Totodată, poemul didactic a fost scos din aria aridităţii lui funciare şi primenit cu apele unor afluenţi lirici proaspeţi şi impetuoşi, izvorîţi din patosul şi sensibilitatea latină. La drept vorbind, poemul didactic este departe de a reprezenta una din formele lirice, însă încărcătura de trăire clocotitoare sau entuziastă pe care i-o imprimă acestuia Lucreţiu şi Vergiliu îl apropie adeseori şi pe spaţii ample de o asemenea alcătuire.
Absenţa imnului – căci cele cîteva piese răzleţe de acest fel nu sînt concludente–trădează prezenţa unei lumi în care omul a devenit centrul poetic al ei.
În ceea ce priveşte meditaţia (lirică) s-ar putea afirma că situaţia este identică cu cea existentă în literatura greacă. Mai exact spus, aceasta nu a devenit o formă de sine stătătoare, ci a rămas mai curînd o structură lirică reflexivă, ce intră în componenţa unor ansambluri poetice ca oda, satira, idila, epistola etc.
În sfîrşit, pe planul versificaţiei se continuă asimilarea şi rafinarea strofelor şi a măsurilor prozodice greceşti (distihul elegiac, strofa şi versul alcaic etc.), după cum în sfera figurilor de stil, în cea a temelor literare fundamentale, a motivelor şi a imaginilor artistice etc., se constată aceeaşi situaţie. Diferenţa specifică faţă de înaintaşi există însă pretutindeni. Astfel, motivul carpe diem, preluat de la greci sau ivit printr-un fenomen de paralelism literar, dobîndeşte dimensiuni noi, respectiv îndemnul de a trăi clipa devine o invitaţie la savurarea existenţei ca o nesfîrşită beţie erotică, sub cascade de săruturi (Catul). În mod identic, marea temă a iubirii îşi adaugă capitole noi: momentul înfiripării sentimentului, celebrat de poeţii greci, se întregeşte cu speranţele şi neliniştile care urmează acestuia. Într-un astfel de context datorat poeţilor latini, relevarea ineficienţei regretului tardiv al iubitei că nu l-a înţeles pe poet atunci cînd trebuia, deopotrivă cu prevenirea demnă a acesteia asupra singurătăţii în care ea va sfîrşi o dată cu renunţarea la dragostea sa, se constituie ca nişte nuclee lirice de largă circulaţie universală.
Astfel, s-ar putea constata, fără nici o exagerare, că lirica latină – mai accesibilă prin limbă şi mai apropiată de spiritul vremurilor noi decît cea greacă – a constituit pentru viitoarea poezie europeană ceea ce a reprezentat teatrul latin (Plaut, Terenţiu, Seneca) pentru apariţia şi înflorirea dramaturgiei moderne.
[1] Citatul este reprodus din Cartea a X-a lucrării lui Quintilian, intitulată Despre formarea oratorului. Textul integral al acesteia se găseşte în volumul, Arte poetice. Antichitatea, Bucureşti, Ed. Univers, 1970.
[2] Idem.