„Tata punea-n taină/ Soarele pe masă,/ Mămăligă caldă din alt veac/ Aşa controla el universul/ Cîteodată, înstrunînd iubirea./ Ne hrăneam cu raze/ Şi cu lapte cosmic./ Clocoteam de gînduri/ Pe vetrele sonore/ De parcă eram oalele fierbînd/ În care el pregătea/ Propriul lui suflet/ Pentru ospăţul timpului ce vine…”
Aşa îşi începe Vasile Poenaru unul dintre poemele antologiei sale publicate în 2015 la eLiteratura, Bucureşti, finalul acestuia fiind revelator pentru lirica robustă şi greu încărcată de semnificaţie a acestui cîntăreţ neobosit al necuprinsului Bărăganului (ca spaţiu prin excelenţă arhaic şi existenţial): „Gravităm şi-acum/ În jurul mesei/ Pe orbite tot mai depărtate/ Şi măcar o rază/ Din soarele acela aburind/ Pînă la inima noastră/ Tot mai străbate.”
Antologia se numeşte 101 poezii, titlul poemului citat fiind Soarele şi tata.
Reprezentativă pentru trei decenii de creaţie lirică (începută încă din 1969, cînd poetul a debutat editorial, şi pînă în 1999, un an apogeu în care îi apar de trei volume), lucrarea cuprinde titluri selectate din nu mai puţin de şapte volume: Naşterea mea în poezie (1969), Jungla marină (1971), Muntele (1975), Investigaţii (1984), Ninsori în Bărăgan (1999), Sonete (1999), respectiv, Cerbul lovit între coarne (1999).
Rezultatul selecţiei este impresionant: avem în faţă o carte unitară în expresie şi idee a unui poet care, parcă impasibil la orientările tentant derutante ale post- şi transmodernismului deceniilor din urmă, ca ambiguitatea, discontinuitatea, nonortodoxismul, perversiunea, descompunerea, ironia sau demistificarea (ca să amintesc doar cîteva din trăsăturile pe care i le atribuie Ihab Hassan literaturii postmoderne), refuză tendinţele demolatoare şi livreşti, construindu-şi discursul pe un fundament incontestabil al valorii. Căci dacă postmodernismul se orientează în contra tradiţiei, dar şi a realităţii (existenţiale, spirituale, umane la urma urmei), Vasile Poenaru nu doar că evocă această realitate, ci o transformă într-o certitudine, într-o componentă esenţială a fiinţării noastre, relevîndu-i astfel dimensiunea mitică şi sfinţind-o prin creaţia sa. Este vorba, desigur, de o realitate aparte, de acel spaţiu al obîrşiei şi al devenirii, transfigurat peste ani într-un univers mitic în care, inevitabil, continuăm să gravităm în jurul aceleiaşi mese (chiar situaţi pe orbite „tot mai depărtate”), cum mărturiseşte însuşi poetul.
În acest fel, domnia sa devine protagonistul unei experienţe existenţiale semnificative, putîndu-l considera poetul unei irepetabile, inconfundabile şi infinite iubiri: Bărăganul. Desigur, temele şi motivele liricii sale sînt numeroase şi mult mai complexe, însă acest spaţiu fascinant va reveni obsedant în poemele sale, ca un tărîm miraculos de care, cu cît te îndepărtezi mai mult, cu atît te vei simţi mai aproape.
Versul lui Vasile Poenaru este pătruns de esenţele cîmpiei desfăşurîndu-se sub imperiul soarelui, al crivăţului sau al ninsorilor, ale acelei cîmpii milenare în care poetul îşi redescoperă, nu fără mirare, chipul (pe care-l crezuse pierdut) de copil. Goana cailor, dansul salcîmilor („rostogolind greierii din cer”) şi cetele luminii umplu acest „ţărm nesfîrşit” în care cumpăna fîntînii se-apleacă alene, parcă într-un gest pios, sărutînd „fruntea pămîntului” (ce se umple de gînduri).
Extraordinară este prelungirea (în viziunea poetului) a acestui univers magic direct în cosmic: casa părintească „se anină-n cer/ de cîrligul stelelor, şi cîntă”, uşa se deschide drept în Calea Laptelui, iar ”Carul Mare aşteaptă/ la o şoaptă depărtare”, plin de „fîn stelar”, cu boii înjugaţi (Şi uşa se deschide). Această dimensiune va fi permanentizată, apărînd în majoritatea volumele din care s-a făcut selecţia antologiei (chiar şi în cel de debut). În pofida imensităţii şi a prelungirii sale prin Calea Lactee, singurătatea Bărăganului este desăvîrşită însă, oamenii sfîrşind prin a se molipsi iremediabil de solitudinea sa, ca de o tristeţe metafizică, existenţială.
Ideea apare în Copilăria mi-am petrecut-o singur (din volumul Ninsori în Bărăgan), dar şi într-o frumoasă Elegie a tatălui (poem inclus în volumul Investigaţii): „Şi uită cum toţi coborau la casa noastră/ Şi cum am rămas singuri –/ Şi tu singur, tată,/ Şi mama singură şi durerea ei singură în ea/ Ca într-o casă străină/ Şi eu singur şi viscolul meu singur în mine/ Ca un cal sălbatic într-un grajd posomorît/ Unde vacile pe care le păşteam în copilărie/ Mugeau trist şi cald./ Şi fraţii mei singuri/ Şi pajiştea din sufletul lor/ Atît de simplă, atît de singură,/ Doar Bărăganul poate fi încă mai singur”.
Acelaşi Bărăgan (pe care „păstori nevăzuţi” stîrnesc „turme solare)” este spaţiul în care ziua „ciocîrliile înalţă pînza/ Unei mîngîieri uriaşe/ Limpezind toată dimineaţa/ Templul de aer”, pierzîndu-ţi fiinţa eternă „în braţele de cernoziom/ ale soarelui” (Amiază), iar noaptea „Singur se roagă, şi înstelat,/ Cerul/ Printre picioarele cailor/ îndemnaţi la păscut”, în timp ce privighetorile aprind pe luncă ruguri uriaşe de sunete (Noaptea, cu caii).
Elementele vieţii cotidiene vin parcă să umanizeze acest spaţiu ancestral în care din cuptoare urcă „pe scări înalte/ Cu picioare subţiri, sîngerînde/ Miresme de lapte,/ Aburi de mămăligă” (Un dans de salcîmi şi cetele luminii), cartofii fierb în coajă „sub cărbuni de întuneric (Vetrele), iar „pepenele pîrîie sub cuţit” într-o „explozie de bucurie” (Pepenele). Este un Bărăgan prin excelenţă existenţial, aşadar, etern („Ţărm nesfîrşit, circular/ Pe care îl lovesc neîncetat/ Invizibile, veşnice valuri”), la care poetul, ajuns el însuşi de-acum „o grădină-n amurg”, se va întoarce mereu în peregrinările sale, redescoperind, parcă în amintiri, chipurile părinţilor şi ale bunilor, adevărate icoane de sfinţenie şi recunoştinţă.
Astfel, imaginea mamei, „aspră şi gînditoare”, supunînd taurul „cu vorbele ei moi, înmiresmate” devine simbolică pentru această proiecţie îngreunată de semnificaţii ale cîmpiei, aplecată asupra seminţelor de mac, aşa „cum se apleacă noaptea asupra stelelor”, în timp ce tăcerea ei „aşterne Bărăganul/ peste vorbele veacului” (Ca fierul plugului). Eternizată, această imagine va fi completată de cea a tatălui, invocat (şi) într-un superb poem croit pe tiparul rugăciunii noastre de căpătîi: „Tată drag/ Carele eşti veşnic cu mine/ Şi cînd şoapta ta/ Rămîne aninată de salcîmii copilăriei/ Ca o inflorescenţă bogată, de neofilit,/ Tată drag/ Tras pe roata memoriei/ Precum în cer aşa şi pre pămînt” (Scrisoare frîntă).
Nu putea lipsi Gheorghe Poenaru, bunicul, mirosind a pămînt şi a război mondial şi a cărui dorinţă era să nu fie uitat de nepoţi, parcă presimţind ceea ce avea să i se întîmple: „A plecat la oraş/ Să se vindece de-o boală veche,/ Şi l-a adus tata, puţin mai tîrziu,/ Şi de tot…” (Cunoscut în eternitate). Şi nu puteau lipsi, desigur, nici morţii, prezenţă constantă în destinele oamenilor, ca în impresionantul poem intitulat Joc de copii (dar nu numai), ei aflîndu-se pretutindeni, laolaltă cu cei vii, în noi („trec prin trupurile noastre”, „palpabili, gingaşi”, „circulă prin venele noastre”), dar şi în jurul nostru: în aer („se războiesc morţii în aer”), în pămînt („morţii încolţesc, morţii/ cresc vertiginos şi înfloresc/ stele deasupra/ geografiei vieţii”), pe nisip („uite-i: goi, frumoşi, puri,/ culcaţi unul lîngă altul, cu ochi închişi,/ nemişcaţi,/ calzi, morţii”) şi în apă („o mie de morţi, nesfîrşiţi,/ cu plete lungi, albe,/ se-aşază gînditori, încet/ în mare”).
Două sînt motivele care persistă în această frumoasă poemă a Bărăganului pe care ne-o oferă Vasile Poenaru prin antologia domniei sale: cel al copacului şi cel al timpului. „Timpul ne roade încet şi sigur/ prin perpetuare” constată poetul încă din volumul său de debut (era anul în care împlinea cincisprezece ani), „cu rădăcinile-n părinţi/ şi cu ramurile în rădăcinile fiului său –/ perpetuu curge un flux de lapte ceresc/ din începutul fără sfîrşit – spre mine” (Coloana infinită). Şi dacă oamenii sînt copaci în zbor („cuplaţi într-o sete cosmică şi grea”), însuşi poetul e un arbore care leagă cerul şi pămîntul („cu ramurile-n stele prin tălpi mă scurg în/ iarbă”).
Odată cu trecerea anilor însă, imaginea copacului va fi înlocuită definitiv de cea a cerbului lovit între coarne, o proiecţie lucidă a sinelui însingurat, aproape învins într-un răstimp al întrebărilor ce nu capătă răspuns, a unui suflet tot mai strîmtat (cum se exprimă poetul): „Unde să-ţi rezemi pleoapele şi fruntea?/ Troienele de beznă-ţi intră-n piele/ O grindină de întrebări erupe/ Din sufletul tău strîmtat peste măsură” (Cerbul lovit între coarne).
Există o relaţie indisolubilă în poemele lui Vasile Poenaru (prin excelenţă reflexive) între aventura existenţială a individului şi elementele naturii (cerul, norii, vîntul, arborii) la care poetul face în permanenţă apel pentru a-şi conceptualiza temerile şi viziunile (fără exuberanţă, dar nederizoriu şi neminimalist, scriitorul nefiind un artist al renunţării, niciodată ironic sau demistificator, mai degrabă martor lucid, prezent în metafizica unei realităţi existenţiale pe care o retrăieşte şi o recreează pe măsura alcătuirii spiritului său prin versuri grave, sedimentate şi semnificative).
Parcă în antiteză cu spaţiul mitic al Bărăganului, revine în poeme şi imaginea de loc măgulitoare a urbei în care „tristeţile sînt lipitori înfometate”, miroase surd a „a fi fost a va să nu mai fie”, cîinii vagabonzi „se murează” în privirile absente ale trecătorilor, pregătindu-se de ninsoare (Piaţa), în care „Autobuzele gem. Tramvaiele crapă. Reclamele/ Se bălăcesc în slinoase proverbe” (Oraşul), singurătăţii măreţe, cosmice a cîmpiei opunîndu-i-se astfel această golgotă a Bucureştiului (spaţiu al însingurării) în care oamenii „au puţine idei de schimbat şi multe, multe/ Cuvinte” (Prietenii mei), în care „ciori sau comete ciugulesc atomii de oxygen din/ curcubeul cărnii tale, le vezi cum se zbat, cum/ le supune trupul tău ca şi cum un ochi absolut/ ar supune un stol nesfîrşit de priviri absolute” (Spre casă).
Desigur, într-o asemenea (limitată şi unilaterală) încercare, practic e imposibil de relevat complexitatea ideatică şi expresivă a poemelor din antologia lui Vasile Poenaru. Deopotrivă de egal şi de exigent cu propria sa rostire, pe cît de sobru şi de econom, pe atît de profund şi de inedit în semnificaţie, domnia sa ne oferă o lirică singulară, inconfundabilă, fără urme de artificiozitate şi textualism, o poezie mai degrabă a conceptelor, a lucidităţii existenţiale şi a marilor adevăruri, o poezie fidelă alcătuirii lăuntrice a creatorului ei, dar şi propriei sale raţiuni.
Rugîndu-l să ne spună cîteva cuvinte despre antologia domniei sale, poetul ne-a mărturisit: „Am început să scriu poezii din copilărie, iar la vîrsta de 14 ani aveam deja un fel de a înțelege modul cum ajungeam la coagularea unui poem și trecerea lui pe hîrtie. Foloseam pentru mine însumi noțiunea de emoție-idee, prin care înțelegeam esența sau sămînța unei noi creații. Fiecare poezie începea undeva în minte și inimă în același timp, ca o idee care producea imediat trăiri, senzații sau ca o trăire deosebită care producea nemijlocit o idee, un reprezentare mentală (să-i spunem imagine poetică?). Interrelația dintre emoție și desen mental era pentru mine germenul fiecărei poezii noi și sursa de energie care mă ducea vertiginos – și fără putință de oprire – la punerea rezultatului pe hîrtie. După ce scriam prima formă, lăsam totul deoparte un timp și apoi reluam lucrul, căutînd să elimin tot ce putea fi în plus sau putea trimite mintea pe cărări secundare, nerelevante din punctul de vedere al emoției-idee inițiale. Acest mecanism de realizare a unui poem nou îmi este și acum foarte la îndemînă, însă o mulțime de alte elemente intervin și de multe ori lucrurile scapă de sub control și iau înfățișări pe care nu le-am prevăzut inițial. E ca și cum poezia s-ar scrie singură și cumva ca un curent contrar intenției și trăirii inițiale. Să fie reflexul unei acumulări masive de experiență de viață? Claritatea și caracterul de torent vijelios care mă duceau spre poezie în adolescență par să țină tot mai mult de realitatea descoperirii proaspete a lumii, o realitate ce la maturitate este mult mai greu de captat – sau de trăit.”