Ioan Petraş, Lumina din mierea de salcîm prefaţă de Mircea Petean, Editura Limes, Cluj, 2015

Volum după volum, timişoreanul Ioan Petraş nu pregetă să ofere corporalitate lirică revelaţiilor de palpit benedictin şi semn metafizic. Serene, deşi neastîmpărate po(i)etic, solare, deşi tulburate identitar, poemele din Lumina din mierea de salcîm, cea mai nouă carte care îi poartă semnătura, se înşiră, în bunul obicei al părintelui poet, precum nişte mătănii aromite liric. Marcajul peritextual al celor patru cicluri recomandă însă cititorului o devoalare treptată a sensurilor acestor subtile ode închinate Fiinţei, inclusiv prin raportare la căutări similare – desigur, nu ca expresie, ci ca finalitate ontologică. Uvertura lor este asigurată, fără excepţie, de cîte un fragment emblematic din opera lui Paul Claudel (ciclul Umnia), Léon Bloy (Notre-Dame), Franz Kafka (Mierea de salcîm), Sf. Teofan Zăvorîtul şi, din nou, Paul Claudel (ciclul final, Nicula), care, la fel ca şi inervaţiile intertextuale risipite generos prin poeziile propriu-zise, instrumentează căutările individuale şi le amplifică semnificaţiile. Dovedind că fiecare „potir” cu bucurie, fiecare „psalm de piatră” din carte ascunde în fapt truda unui homo artifex care îşi şlefuieşte migălos piesele, pînă le transformă în mici bijuterii poetice, pe deplin convins de faptul că „e greu să loveşti în Cuvînt// în Rana deschisă/ e nunta Sîngelui/ în care se tînguie/ Mierla Singurătăţii” (Hexaimeron II).

Cele mai multe poeme din carte tematizează, în maniera pe care cititorii fideli ai autorului o cunosc în special din opurile Bucuriile epifanice, Cartea bucuriilor epifanice sau Lăcrimarul înflorit, comunicarea cu şi despre alteritatea radicală, cea divină. Cum arătam într-un text mai vechi despre poezia lui Ioan Petraş, indiferent de interfaţa versurilor sale, fiecare fragment liric înscenează, de fapt, un crîmpei de istorie revelatorie subsumată principiului transsubstanţierii, al înălţării din straturile obscure ale umanului la treapta imuabilă a Spiritului. Cu etapele subiacente, instrumentate uneori liturgic: moartea ritualică, plînsul catharctic, comprehensiunea Sensului şi cîntarea extatică din cursul marii Înălţări. Dar şi cu certitudinea finalităţii acesteia din urmă, exprimată, fără urmă de echivoc, în Va veni o miere pe pămînt: „va veni o miere pe pămînt/ lumină în schimb/ heraldic veşmînt// va veni o miere pe pămînt/ nemoarte în schimb/ ce sfînt osemînt// veni-va o miere/ belşug de-Nviere/ sfînt, sfînt, sfînt// cine îmi cere/ un soi de-Nviere/ în căldări de pămînt// şi-un legămînt/ în oceanul de miere/ al orişicărui cuvînt?”

Cîteva texte strămută însă revelaţiile pe teritoriu propriu-zis poietic. Una dintre cele mai frumoase poezii incluse în opul Lumina din mierea de salcîm este intitulată, cu o simplitate derutantă (căci ofertantă hermeneutic), Alpha: „Poetule/ din veac te-ngropi în Cenușa albastră/ a/ Bucuriei// Poemul tău va-nflori/ la marginea/ fiecărei/ Pîini// numai tu, Poetule,/ prin văzduhul măslinilor/ înflorești/ blînd cerșetor lîngă lacrima candelei”. Inevitabil, cele trei catrene (dispuse grafic, ca toate poemele cărţii, asemeni unor meşteşugite arpegii lirice) mi-au amintit de Marele Alpha. Dar nu de poetul tulburătoarelor nelinişti materializate în Psalmi, ci de eseistul senin, pe deplin convins de faptul că ritualul rugăciunii şi cel al scrierii versurilor sînt forme gemelare de comunicare trans- ori de acces la misterele esenţiale ale lumii. Şi mai exact: de acel Arghezi care nu se sfia să includă, în mai puţin cunoscuta Epistolă de flăcău, o frază paradigmatică: „numai Christ şi poetul au putut fi răbdaţi să calce pe mare”. Ei bine, nu numai în Alpha, ci şi în întreaga Lumină culeasă direct din mierea de salcîm a celei mai curate credinţe, părintele Ioan Petraş împărtăşeşte aceeaşi neostoită încredere în puterea poetului autentic de a călca, transfigurat, pe marea „Bucuriei” eterne ori de a „înflori”, miraculos, prin văzduhul eterat al deplinei fericiri…

Ştefan Amariţei, Eşarfele somnului

postfaţă de Ioan Holban, Editura Timpul, Iaşi, 2016.

Indiferent de ţinta reflexivă aparentă (de la „moliciunea de leagăn a trupului/ elastic” la „tobele surghiunului” şi „conversia timpului”), sensul major al textelor adunate în cel mai recent volum al poetului ieşean Ştefan Amariţei, Eşarfele somnului, este unul fundamental dialogic. Dispunerea grafică aparte – spre deosebire de restul poemului, distihul sau tristihul final este cel mai adesea delimitat prin italice – sugerează nevoia de comunicare perpetuă cu una dintre ipostazele alterităţii interioare, care îşi schimbă decis rolul din destinatar umil în emiţător orgolios al discursului poetic. A se vedea, între altele, intruziunea brutală sau, mai rar, intrarea calină în scenă a dublului textual din dunele de nisip de sub apa mării, sub luna lui apollo 11, zgura incandescentă, teoria relativităţii, pe înţelesul lui einstein, noapte tangibilă cu înălţimea inimii, stropul de otravă, strigătul enorm al cuvîntului ş.a., poeme reuşite în special prin dinamica ingenioasă a ideilor care circulă între cele două planuri ale textului.

Lăsîndu-se în permanenţă ispitit de sirena abstractizării (Ioan Holban consideră, pe bună dreptate, că poezia lui Amariţei este una „intens conceptualizantă”), poetul atacă în general cele mai diverse teme existenţiale, nu înainte de a le oferi un ancadrament de inspiraţie filosofică.  Textele sale vorbesc, bunăoară, de „membrana materiei/ alungite fără limita depărtării, trandafir abstract în dunga/ orizontului” (dunele de nisip de sub aripa mării), de „ubicuul rîu al/ timpului haşurat ca un tablou spre un sezon întipărit în minte” şi de „melancolia [care] oscilează între oglinda aburită şi memoria-n revenire” (conversia timpului), de făptura succesivă din fiinţa originară etc. Din cînd în cînd, exact ca în volumul anterior, în spatele inferenţelor se întrevede instrumentarul de sorginte expresionistă: „spaima vine şi umflă noaptea ca o umbrelă pentru a mia oară,/ agită bezna fierbinte, liniştea solemnă, clipele sfărîmate între/ menghina pămîntului viguros şi timpul cordial// la orizont deodată centrul lumii, tumultuos, cea mai înaltă/ flacără, sfidarea primejdiei şi a ruşinii, otrava dulce-beată de/ foc şi vînt//…// între polul nord şi sud se-nalţă excesul de absenţă, praful şi/ plictiseala, foi scrise şi nescrise, mîngîierea de zi şi de noapte/ a razelor înstelate pe meridianele pustii// timpul, pasăre a noroiului, fabrică o clipă vie la o sută de ani,/ asemenea focului distrugîndu-se pe sine în zbor” (din lumina lucrurilor şterse).

Cînd nu rîvneşte la … sînge poetic clocotitor, precum vampirul din sufleorul nevăzut, şi nici nu visează, precum dirijorul din păsările cîntau fals, la „sarea gîndului” ori la „posteritatea călcînd pe nisipuri”, vocea străină intervine discret, din raţiuni mai degrabă estetice. Pentru a denunţa, între altele, pericolul grandilocvenţei şi a recomanda, cu afabilitate jucăuşă, priza exclusiv poetică: „şterge literele poemului şi respiră-le pe nas, dimineaţa, cînd soarele/ se înalţă din abis, coborîre în adînc” (culoare).