O carte inedită prin concepţia editorială oferă editura Emia prin volumul bilingv cu doi autori, Paulina Popa, James Meredith – Ardere de tot/ Burnt offering, traducere Olimpia Iacob şi James Meredith, Deva, 2015. Noutatea concepţiei constă în faptul că nu avem în faţă doi coautori, ci cei doi autori îşi lansează, fiecare, o culegere separată de poeme, fiecare din cele două coperţi reprezentînd cîte un început de culegere de poeme de autor. Doar titlul e comun.
Poezia Paulinei Popa păstrează linia specifică ultimelor ei volume, de revelaţie religioasă, precum şi tonul de psalm. Lumina poemului şi lumina divină sînt simţite ca avînd o esenţă comună. Energia poemului izvorăşte din iubire, o iubire nestăvilită pentru tot, viaţă, lume, om, ca parte din aspiraţia şi iubirea către divinitate: „apropie-mă Dumnezeule/de miezul viu al acestui poem/ să înalţ catedrale de iubire/ pentru tine şi pentru semenii mei”.
Intertextualitatea lume-poem este mereu prezentă: „eu îmi spăl veşmintele/ şi le întind pe aceste ninsori/ ca albite să strălucească în poem”. Realitatea poemului se arată a avea cea mai mare putere de seducţie şi cea mai grea şi tulburătoare materialitate, din care poeta simte nevoia să se înalţe: „uneori mă rătăcesc printre cuvinte/ şi strig către tine: auzi-mă/ Doamne!”
Lumea şi poemul se află mereu pe cele două talgere ale balanţei. Smerenia creştină („am fost femeia în casă/ am spălat picioarele şi am plîns”) este contrabalansată de refugiul în poem şi de încrederea în el: „am crezut că poemul e suficient” şi „uram tot ce era înafara poeziei/nu mă bazam pe vorbe”. Dar poeta subliniază caracterul iluzoriu al refugiului în poem, într-o lume contorsionată de instincte şi egoisme: „uneori ne credem stăpîni pe pămîntul dintre file/uităm că la dreapta ură/ la stînga ură”. Realitatea lumii şi cea a poemului se vădesc a avea construcţii simetrice: „la stînga vieţi/ la dreapta vieţi/ şi eu printre ele ca un rob”. Poeta simte grea misiunea poetului de a esenţializa realitatea în poezie, de a face din poem o treaptă superioară a realităţii: „pe scaunul de lemn stau cărţile// alături mii de vieţi/ de-a valma/ amestecate în mii de culori/ uit că trebuie să le fac loc printre file/ şi le privesc speriată”.
Poezia Paulinei Popa reprezintă implicit o meditaţie asupra esenţei poeziei, de reflectare atît a realităţii materiale, cît şi a celei spirituale: „soarele este dublat în oglinzi/ lumină de soare şi de Dumnezeu// poezie de lumină şi de frumuseţe//soarele este dublat în poeme”. Ea se încheagă într-un adevărat imn adus creaţiei, luminii şi poeziei ca reflectare a acestora: „Creaţia/ este frumuseţea fără margini/ este Lumina”. Mereu subliniază poeta rolul fundamental al iubirii: „jocul cu părţi de iubire se termină lin/ aşa cum se termina lumina în stinsele case/ cînd iubire nu este”.
Arderea de tot reprezintă pentru Paulina Popa arderea întru poezie şi, prin ea, întru lumină şi iubirea de lume şi de Creatorul a toate. Ardere care-i limpezeşte şi îi esenţializează discursul poetic, aşezat în tiparul care-i este, de o bună bucată de drum poetic, specific. Tipar din care poezia se revarsă în irizări memorabile.
Cît priveşte cealaltă jumătate (inversă) a cărţii, poezia lui James Meredith, aceasta ni se revelează ca o poezie de factură intimistă, centrată pe trăiri izvorîte preponderent din sentimentul iubirii, analizat delicat prin aura sa vestitoare. Astfel, poetul spune: „ascultă îndeaproape/ murmurul inimii mele.// Acolo o pasăre colibri/ şi-a făcut cuibul din pene,/ frunze & puf de scai.// Îi simt aripile fîlfîind/ de cîte ori te apropii”. Autorul surprinde prin gingăşia, naturaleţea şi simplitatea detaliilor: „În starea de aşteptare/ dintre vis & trezire/ alunec în nerăbdarea/ îmbrăţişării tale.// Pielea ta caldă de somn/ se lipeşte de mine,/ iar eu mă pierd/ în visarea dorinţei”.
Trecerea timpului este percepută tot prin prisma evoluţiei sentimentelor: „Vino vară, au rămas doar urmele degetelor/ pe rafturile prăfuite & urma unei palme/ pe oglindă”. Sau „Grohotiş uitat/ în adîncul/ inimii lui Dionis:/ petale uscate de trandafir/ & miez de măr,/ năluca unui cîntec/ legănat de liră”.
Poetul se arată drept un citadin convins. Pentru el, un peisaj de toamnă este, în mod firesc, o imagine dintr-un oraş: „Peisaje de toamnă// Străzi cufundate în tăcere. Chiciura/ pudrează dealurile deasupra oraşului./ Octombrie// aşteaptă iarna în linişte/ cum lumina lunii într-o noapte paşnică./ Ceaţă//în fiecare dimineaţă. Oameni grăbindu-se, mototoliţi precum schiţele în creion/ pătaţi”.
În contrast cu tonul liniştit al celorlalte poeme, Ardere de tot, poemul care dă titlul întregului volum, este scris la o intensitate maximă a sentimentului iubirii. Cuvintele izbucnesc ca o lavă încinsă: „Voi bea din adîncul izvorului dorinţei,/ & îţi voi învineţi buzele pe altarul foamei/ care mă tulbură.// Te voi căuta cu vîrful degetelor./ te voi căuta cu mîinile/ & voi smulge un cînt din marea liniştită/ a amărăciunii tale.// Mă voi pierde în holdele părului tău./ Îţi voi dărui lacrimi să îţi stingă setea/ & mă voi opri la ritmul tremurător/ al dorinţei tale.// (…) Îţi voi cînta al şaptelea cîntec al lui Solomon./ Voi fi stăpînul & sclavul tău./ Voi fi rana & balsamul tău./ Voi fi salvatorul tău./ Voi fi pustiirea ta./ Vino la mine”.
Cîntîndu-şi iubirea, James Meredith nu evită să plonjeze în carnal: „Luptăm & ne zvîrcolim, cînd un fulger te luminează,/ pierdut în lumea noastră.// Gura îţi caută gîtul şi sîngele urcă, şi frica ţi-o simt zvîcnind/ cînd pradă ne lăsăm elementelor”.
Comparînd poezia celor doi autori, remarcăm drept temă comună iubirea. Dar, în timp ce la James Meredith iubirea rămîne o experienţă pur personală, cantonată în imanent, la Paulina Popa ea transcende omenescul, spiritualizîndu-se. Astfel, poezia Paulinei Popa devine implicit o meditaţie asupra iubirii. Aşa cum cartea întreagă devine, implicit, o meditaţie asupra valenţelor iubirii.