N-ai spune că și viața și-o respiră sub semnul oximoronului, decât dacă-l cunoști: Andrei Patraș îți vorbește cu zâmbet larg, luminos ca un copil, dar, dacă îi amintești despre textele sale, cu aceeași vitalitate și deschidere își reamintește de răni vechi care-i umbresc privirea…

Ancorat involuntar în realitatea care smulge din el hălci cu fiecare vârstă și cu fiecare amintire, Andrei Patraș vine din vremi prometeice, exprimându-se în forme pe măsura magmei de trăiri care se învolburează în seva-i: „Nu am vrut să înfrunt nici un zeu… / Doar lumină am vrut să culeg, / însă toți îmi cereau să am sufletu-ntreg / cînd rupeau hălci din mine mereu… / Și de-atunci, lanțu-n van să-mi dezleg / tot încerc ca acel osîndit Prometeu…” („Nu am vrut…”, p. 45)

Povestea textelor e mai credibilă, măsurabilă, aproape pulsatilă, dacă o poți citi și simți cunoscându-i autorul, încercând să descoperi sub vraja de cuvinte cenușa de amintiri, feliile de viață din carnea, cerneala și sângele cărora poetul și-a extras seva versurilor.

Preromantic, romantic, tradiționalist, neoromantic – așa se împletesc în textele sale cadențele, temele, motivele, vibrația. Cu toate acestea îl recunoști, singular, în corul de voci al poeziei contemporane.

Înzăuat în zgura respirației unui azi năuc, bulversat și bulversant, pierdut, „Singur și cuprins de Marele Frig (…)” („Rugă (variantă), p. 23 ”), poetul-Prometeu pare iremediabil ancorat în Marele Frig, așteptând Marea Înnoptare. Cu toate acestea, deși totul în juru-i nu pare decât cenușă și ruină – „Privesc firava iarbă ce-acoperă ruina” (***, p. 39), „În rana dimineții doar urletul mi-e rugă” (***, p. 41) – rimele lui Andrei Patraș zvâcnesc de viață, se răsucesc în propriile-i seve, caută izvor curat de limpezire și, paradoxal, deși poetul însuși pare să nu conștientizeze, o fac. Rimele-și găsesc prin rostire propriul catharsis, oferindu-i-l și autorului. În ciuda solzilor rănilor, al nopților mute, reci, al cohortelor de amintiri dureros defuncte, lumea pierdută și solitară a poetului nu e decât o imagine răsturnată a luminii și vieții care, chiar dacă sunt la antipodul a ceea ce filtrează poetul cu fiecare respirare și cuvânt, există încă. Și-l așteaptă să-și arunce din nou ancora în apele limpezi ale unui indeterminat mâine.

Lumea răsturnată a poetului e descrisă prin puternice imagini vizuale, populată fiind de „turme albastre”, de „mirese rătăcite (…) mereu fără perechi”, de „cocori însângerați”, de „lunatici (…) văduvi plopi” („Nostalgie” (II), variantă).

„Iubirile pustii” ale poetului țipă dorul de viață, al unei vieți liniștite, tihnite, legănată de amintiri limpezi, cuminți, așezate, tocmai prin ancorare într-un azi răvășit. Amintirile sunt lanțurile care-l încătușează pe poetul-Prometeu să savureze parfumul lui azi, minunea respirării fiecărei clipe, biruința vieții în carnea fiecărui azi. 

Oameni, natură, Dumnezeu, iubiri, stele, toți și toate sunt spectatorii unui azi devastat de zgura arselor amintiri, chiar dacă filtrate prin lumina vieții tinere, a anotimpului, încă, al speranțelor, al revenirii la o corectă ancorare.

Profund oximoronic în tot și în toate, chiar dacă în „juru-i doar moarte ar vrea să mai vadă”, precum Ahile din „La Troia” (p. 44), Andrei Patraș nu se dezminte. El ne oferă, într-un nou volum, pagini fierbinți de dor de viață.

_______________

Andrei Patraș, Iubiri pustii, Editura Princeps Multimedia, Iași, 2014.