Constantin OANCĂ – VARIAȚIUNI PE TEMA SĂRBĂTORII LUI MIHAI EMINESCU (15 ianuarie, 2016)

  1. Timpul şi dragostea

Celebrul binom „timpul şi dragostea”. Timpul stăpîneşte în „Şi se duc pe rînd, pe rînd…” (Ce te legeni…) sau în „Iar timpul creşte-n urma mea…/ Mă-ntunec” (Trecut-au anii) – timpul care transmite un sentiment de singurătate; iar în versurile „Anii tăi se par ca clipe,/ Clipe dulci se par ca veacuri” (O, rămîi…) timpul este luat în stăpînire, prin iubire, devenind eternitate – „Timpul mort şi-tinde trupul şi devine veşnicie” (Scrisoarea I). Iubirea este răspunzătoare şi de ieşirea mea din „cercul strîmt” şi de opţiunea pentru „marginea mării”, prin iubire învăţăm să murim cotidian pentru a renaşte în eternitatea din noi. Căci între toate celelalte făpturi „Numai omu-i schimbător/ Pe pămînt rătăcitor” (Revedere). Unii înţeleg după o viaţă cum se cuvine pe Eminescu, iar alţii niciodată, deşi el vorbeşte pe înţelesul tuturor.

 

  1. Intervenţii subiective

Am luat un nor şi l-am pus peste o grădină

Să se mai potolească o supărare.

Am luat un pom şi l-am sădit într-o poiană

Să-mi amintească de-o înserare.

Am luat un surîs şi l-am pus peste simpla ta prezenţă

Să-mi mai amintească de-o iubire.

 

  1. Luceafărul

De ce a scris Mihai Eminescu Luceafărul? Pentru a demonstra că rolul poetului în lume e de a o întoarce pe aceasta în cuvînt, adică acolo de unde ea a purces.

 

  1. O neagră străinătate

Trăind în lumea aceasta vederea ne este blocată de o mare îngrămădire de obiecte materiale aduse de ape mari într-un iureş asurzitor, de după care nu se mai vede nimic. Este aceasta expresia amputării vederii omului, cînd acesta se vede numai pe sine şi consecinţa imediată e diminuarea dramatică a calităţii vieţii. Este cea mai străină sufletului meu dintre lumile posibile, este, dacă vreţi, „neagra străinătate” din Doina lui Mihai Eminescu. Şi n-ar fi deloc greşit ca Doina lui să fie înţeleasă şi în această cheie.

 

  1. Eminescu văzut printr-o prismă murdară

Iată cîteva perle despre Mihai Eminescu şi opera sa transmise din generaţie în generaţie în numele adevărului:

  1. a) Nemurirea marelui poet ţine de cei care-i vor citi opera. Aşadar nemurirea este temporală;
  2. b) Marea din Mai am un singur dor este Marea Neagră;
  3. c) Zidul de la Rovine din Scrisoarea III se vede şi azi;
  4. d) Moartea din Odă în metru antic este curată sinucidere.

 

  1. Eminescu şi împăratul Solomon

„Toate-s praf, lumea-i cum este şi ca dînsa sîntem noi” (Eminescu) înseamnă „Deşertăciunea deşertăciunii, totul este deşertăciune” (Eclesiastul ).

 

  1. Întîlnirea dintre Mihai Eminescu şi Nichita Stănescu

Între cuvintele goale „ce din coadă au să sune” şi cele care „exprimă adevărul” (Eminescu) noi alegem fără îndoială pe ultimele. Primele sînt urmarea unui meşteşug, iar celelalte a inspiraţiei. Asta o şi spune Nichita Stănescu atunci cînd compara pe unele cu roata şi pe altele cu aripa: „Roata se învaţă, cu aripa te naşti”. La Nichita Stănescu cuvintele se ordonează după liniile de forţă ale unei viziuni de geniu în ce priveşte comunicarea pe pămînt, devenind „necuvinte”.

 

  1. Furtul trezirii

Eu cred că tragedia omului stă în desensibilizarea sa. În timpul somnului său a venit răul şi i-a furat trezirea. Acum toate opţiunile sale valorice au fost inversate: frumosul a fost înlocuit cu kitschul, credinţa cu formalismul şi superstiţia, dragostea cu sexul, bunul simţ cu nepăsarea, modestia cu aroganţa, Dumnezeu cu Mamona etc. Să ne gîndim numai la frumos (atribut fundamental al lui Dumnezeu). Dacă, după spusa lui Dostoievski, acesta va salva lumea, întrebarea mea e ce va fi de capul lumii dacă frumosul va lipsi din ea?

 

  1. Frumuseţea va salva lumea

Faptul că „frumuseţea va salva lumea” (Dostoievski) presupune că oamenii sînt dotaţi cu sensibilitatea necesară receptării obiectului estetic. Important e ca ei să nu facă confuzia între autentic şi fals.

 

  1. Eminescu s-a născut plecînd

Exemplarul de lux al tuturor plecărilor.

Oamenii sînt păsări nemaiîntîlnite

Cu aripi crescute înlăuntru

Zice Nichita Stănescu

Iar eu spun că

Atunci cînd păsările zboară pe deasupra oamenilor

Zborul de fapt are forma păsărilor.

 

  1. Talent şi inspiraţie

Talentul este o sensibilitate specială care cheamă lucrurile înalte, iar inspiraţia este un „moment „ în care lucrurile înalte se revelează celui talentat. Asta nu e greu de înţeles, important e să ştim care sînt lucrurile înalte şi de ce sînt ele aşa. Că dacă considerăm lucrurile efemere ca fiind şi înalte atunci şi talentul şi inspiraţia rămîn sub semnul întrebării.

 

  1. Poeziile lui Mihai Eminescu

Nevoia de schimbare a mentalităţii (de a opta pentru „multum” şi nu pentru „multa”) o reclamă şi cartea de poezii a lui Mihai Eminescu – o singură carte pentru cel mai mare poet!

 

  1. Mihai Eminescu

Nichita Stănescu spune despre Mihai Eminescu: „Eminescu este propria sa operă, iar faptul că a şi existat ca om aproape că e ceva în plus.” Într-adevăr, scriindu-şi poezia marele poet se mută încet în cuvinte (că doar „La început era Cuvîntul” – Ioan 1,1), trecînd astfel în cartea nemuririi neamului nostru. Şi-atunci să ne mai întrebăm ce sînt cei 39 de ani de viață, pe care a dus-o aici pe pămînt, în raport cu nemurirea sa? Nimic, pentru că din perspectivă atemporală naşterea şi moartea omului sînt evenimente simultane, suprapuse într-un punct.

Iubind pe Eminescu iubim de fapt nemurirea şi cine iubeşte nemurirea are toate şansele să devină şi el nemuritor.  Am ajuns la o răscruce unde se întîlnesc opera eminesciană cu doctrina creştină. Că ce altceva pot fi moartea, marea şi marginea mării din poezia Mai am un singur dor, dacă nu trimiteri la elemente biblice? Moartea de aici, ca şi cea din Odă în metru antic, este aceea a bobului de grîu care aruncat în brazdă nu poate aduce însutită roadă pînă nu moare mai întîi. Marea este lumea, iar marginea mării este ţărmul ei din cer, ieşirea din lume, adică punctul terminus al evoluţiei noastre spirituale.