Scriitoarea Dorina Stoica a parcurs un drum impresionant De la poezie la rugăciune (2008). Primind cîteva Daruri (2009), poeta face mărturisiri despre Raiul în care am fost (2011) şi văzînd că Bietul om sub vremi (2012) suferă, merge De florii în Ţara lui Iisus (2013) spre a-şi aduce aminte de vremea Cînd nu Te iubeam (2014), pentru ca la Izvorul îndepărtat (2011) să-şi spele sufletul ca să-i rămînă Ochiul curat (2015, Editura, Pim Iaşi, 143 pagini, grafică şi copertă Mihai Cătrună.)

Volumul apărut recent cuprinde poezii grupate în patru cicluri „Sentimente”, „Ce iubire e asta?”, „Exitus”, şi „Ochiul curat”.

Poeta strînge în „Geamantanul cu vise”,„Frînturi de gînduri”, depănînd asemenea Şeherezadei, un fel de poveste sentimentală, gîndindu-se că „Urmează o perioadă dificilă”.

„Am unele aşteptări”, spune poeta şi „Visez în culorile curcubeului” pentru că „Primăvara ai vrea să le ai pe toate”.

Fiinţei celei mai apropiate de inima sa i se confesează „Te desenam cu raze de soare” şi-i cere imperativ „Scrie-mi” sau „Ia-mă cu tine”.

Arta reprezintă în fond, expresia unui regret (Constantin Noica), a unei neîmpliniri, a unei tristeţi.

Anotimpurile vieţii generatoare de tristeţi sînt toamna şi îndeosebi iarna.

„Tristeţile vor veni odată cu toamna/ da/ trebuie urgent să mă îndrăgostesc/ să nasc din fericirea de azi/ durerea din nopţile lungi de iarnă/ cînd se scriu cele mai triste poezii/” (Urmează o perioadă mai dificilă)

Într-una dintre cele mai reuşite creaţii ale volumului, chiar susţine cu destul curaj că este îndrăgostită: „De păsări, de flori, de ape,/ de oameni,/  de gîze  de zori,/ de tot şi de toate”, şi drept urmare, din „geamantanul cu vise” lasă cîte unul „prin curţi şi prin case”.

Dorinei Stoica îi stă bine şi în ie şi-n catrinţă cînd se prinde-n hora ritmului trohaic: „Vară cu cireşe coapte,/ şi parfum de crini în noapte,/ Vară cînd mă-ncearcă dorul/ limpede precum izvorul./ Vară cînd se coace grîul/ şi se face rîu pîrîul./ Cerul e pictat cu stele,/ plin cu visurile mele./ Sînt  o strună de vioară/ care cîntă vară, vară!” (Vino vară-mbujorată)

Epitetele, comparaţiile, metaforele împodobesc aceste poezii precum un trandafir roşu cosiţele unei fete în zi de sărbătoare „vară fragedă fecioară, vară-mbujorată ca o fată sărutată, vară ca o hoaţă, sînt o strună de vioară”, ş.a.

Fiindcă „Primăvara ai vrea să le ai pe toate” eu mi-aş dori un alt vers în locul acestuia „dar sînt mînjită de soare pe faţă”, expresia „mînjită” fiind respinsă în totalitate de „soare”.

„Într-o existenţă lipsită de emoţii fireşti”, poeta visează în culorile curcubeului un ideal încă neatins şi „pe o petală de floare pun sărutul meu fluture de o zi”. Aceste sentimente sînt ale unui suflet adolescentin care încă mai poate să viseze, să aibă „unele aşteptări”, să îmbrace „frînturi de gînduri” în veşmîntul sacerdotal al poeziei.

Poeziile din ciclul Ce iubire e asta? sînt sensibile, inspirate, îndrăzneţe încît poeta însăşi spune „roşesc de cîtă îndrăzneală am avut.” O femeie obişnuită nu poate iubi „o boare de vînt cu miros de petunie sau de busuioc, ori o rază de lună strecurată pe fereastra deschisă după miezul nopţii”, dar o poetă da.

Iubirea faţă de creaţie (Ce iubire e asta?) este iubirea care veşniceşte „Pentru că eu sînt însuşi dorul” (p. 76).

Ciclul „Exitus” este de inspiraţie biblică, după „Ecleziastul” şi este rezultatul (parţial) al  impresiei profunde lăsate de moartea unei tinere şi talentate artiste, plecată prea devreme la cele veşnice, pe care a cunoscut-o şi care i s-a confesat spre sfîrşitul scurtei sale vieţi. Autoarea vede viaţa nu ca o pradă (Marin Preda), nici ,,ca un peron” (Octavian Paler), ci „ca un balansoar”. „Lăsăm uşi deschise spre suflet,/ nimeni nu intră pe ele”, pentru că sîntem despărţiţi de ură.

Sentimentele care o animă pe Dorina Stoica sînt „disperare/  însingurare/ gîndurile dor/ florile mor/ oraşu-i pustiu/ aproape nimic nu e viu” (Apocaliptică).

Poeta simte dureros trecerea timpului, sosirea toamnei, a frigului, a ploilor reci, a iernii… Este obsedată de presentimentul morţii „ielele joacă hora fermecată/ în pădurea-ntunecată”, de aceea gîndurile sînt zgribulite, cimitirele devin locuri de pelerinaj, „pînă la urmă toţi ajungem aici”, fiindcă „moartea stă pitită” peste tot.

Ochiul curat vede între diferitele Drumuri calea cea dreaptă a credinţei şi a mîntuirii.

Ciclul ultim înfăţişează astfel de sentimente, de împăcare cu sine şi cu lumea. Pacea sufletească este dată de puterea credinţei.

„Versul meu să fie apă cristalină,/ zîmbetul deschis, privirea senină/ Fapta înţeleaptă, trupul potolit/ Şi cîţiva duşmani să-i am de iubit.” (Ochiul curat)

Două simboluri domină aceste creaţii:1 – Ochii: ochiul drept (soarele), corespunzînd activităţii viitorului şi ochiul stîng (luna), corespunzînd pasivităţii şi trecutului. Ochiul inimii este omul care îl vede pe Dumnezeu cu sufletul, a principiului cu manifestarea (conform Dicţionarului de simboluri, Editura Artemis, Bucureşti 1994). 2 – Fîntîna cu ciutură (poezia Du-mă la fîntîna cu ciutură): din care ţîşneşte izvorul cu apă vie, conform dicţionarului citat, este Fîntîna vieţii sau a nemuririi ori a tinereţii veşnice, sau fîntîna învăţăturii. Izvorul este cel al purificării, al regenerării, al profeţiei, al poeziei, al cunoaşterii, al uitării sau al aducerii aminte.

Ochiul curat este cel care vede O noapte de vară la munte, sau faptul că Limba noastră n-o să piară.

Poeta Dorina Stoica afirmă pe bună dreptate că „respir poezie” fiindcă „oamenii care scriu poezii sînt atinşi de aripi de îngeri”.