Rolul jucat de Aron Cotruş
Puţin cunoscut a rămas faptul că diplomatul Aron Cotruş l-a însoţit pe Zegadłowicz în voiajul acestuia în România, inclusiv la mormîntul poetului Mihai Eminescu, de la cimitirul Bellu, lucru pe care scriitorul – de-acum la maturitate – îl va consemna într-un articol publicat în Convorbiri literare, în 1939, la a 50-a aniversare de la moartea marelui său înaintaş şi confrate.
Este meritul lui Aron Cotruş că va păstra cu traducătorul din Wadowice relaţii dintre cele mai cordiale de prietenie pe întreaga şi lunga sa şedere în Polonia (cca şapte ani), amiciţii pe care le va lărgi, mai mult ca sigur, prin intermediul lui, şi cu alţi creatori şi românişti de seamă: W. Lewik, T. Holender, E. Biedrzycki, cu numeroşi exgeţi şi critici literari, cu personalităţi influente din Ministerul Culturi şi Artei de la Varşovia.[1]
În dosarul personal al ataşatului Cotruş nu am găsit caracterizări ale muncii sale din perioada varşoviană, făcute de superiorii săi, de cei care îl „coordonau”, cum am spune azi. Cu siguranţă, practica „notărilor” personalului diplomatic al misiunilor Regatului României în exterior a fost introdusă ceva mai tîrziu, în anii ’40, de şeful externelor, Mihai Antonescu, urmărind eficientizarea muncii corpului diplomatic românesc, mai ales în perioada în care propaganda iredentistă maghiară săpa la temelia statului românesc. Textul primei consemnări (notare de serviciu) l-am găsit, în schimb, la „cazierul” de la externe al consilierul Aron Cotruş, redactat fiind în anul 1942. Este notarea redactată de N. Dimitrescu, ministrul plenipotenţiar de la Madrid, cu care poetul a colaborat strîns. Nu cred că miniştri plenipotenţiari de la Varşovia: Cădere, Vişoianu sau Zamfirescu n-ar fi subscris la această apreciere oficială făcută peste ani distinsului lor colaborator:
„Intelectual de rasă, poet naţional viguros, înfocat luptător naţionalist, Dl. Aron Cotruş se bucură de mare prestigiu în lumea intelectual-artistică şi de presă spaniolă, precum şi faţă şi printre colegii săi străini, printre cari a ştiut să facă cunoscută dreptatea revenendicărilor româneşti. Temperamentul său foarte afabil, cordial şi îndatoritor, curtenia sa desăvîrşită, precum şi buna cunoaştere a limbii spaniole i-au cucerit mari şi credincioase prietenii în aceleaşi cercuri. Acţiunea sa puţin sgomotoasă dar foarte abilă şi tenace de luminare prin vizite personale dese, strecurarea de articole, trimiterea a numeroase cărţi şi broşuri, a adus şi aduce mari servicii cauzei ţărei, pentru toate aceste motive i-am dat calificativul foarte bun.
Cu siguranţă era acelaşi diplomat patriot, acelaşi scriitor şi publicist talentat, dăruit promovării culturii şi spiritualităţi româneşti, acelaşi Cotruş, care la Sosnowiec a publicat volumul personal, în 1933, intitulat – Printre oameni în mers – iar la Varşovia, în 1935, florilegiul – Horia – care va avea zeci de ediţii; la Lwow – tot în 1935 – Culegeri de versuri în limba polonă în traducerea lui Włodzimierz Lewik.
În schimb, istoricii literari polonezi consemnează numai traducerea lui Zegadłowicz Faust de Goethe din germană în polonă. Nu se mai aminteşte în nici un fel, în zilele noastre, despre travaliul său pentru cunoaştera şi răspîndirea literaturii române în limba polonă. Au rămas risipite numai în presa poloneză a vremii cronicile elogioase. Din perspectivă celor peste 80 de ani care au trecut de atunci, autorul florilegiul Vin şi sînge se înscrie printre cei mai seamă propagatori ai culturii româneşti în Polonia deceniului al patrulea al secolului trecut, alături de Wędkiewicz, Łukasik, Kasterska, Lewik, Biedrzycki, Hollender şi alţii. Fericit a fost prilejul în care cosîngeanul său Papa Ioan Paul al II-lea, acum Sfînt, a amintit despre Eminescu, în chiar una din omiliile rostite de marele Pontif în timpul vizitei făcută în România în mai 1999.
O piatră de hotar
a constituit-o apariţia primei antologii de lirică românească tipărită în Polonia, intitulată Teme româneşti despre care subliniam mai sus, şi care va constitui obiectul unei analize separate, aprofundate. Aici menţionez numai bună receptare a opusului în presa poloneză din acele timpuri: Tygodniki Ilustrowany, Czas, Myśl Narodowa, Dziennik Ludowy, Ilustrowany Kurier Codzienny, Widomości literackie etc. etc.
În unaimitate recenzenţii au considerat cartea drept o prezenţă insolită pe firmamentul literar polonez. În accepţiunea acestora calitatea artistică a transpunerilor a fost realmente la înălţime.
În 1932 poetul, traducătorul, publicistul, omul de cultură, colecţionarul Zegadłowicz se mută de la Poznań în Silezia, angajat fiind la Teatrul din Katowice, în acelaşi timp predînd istoria artei la Coservatorul din localitate şi suţinînd o seamă de conferinţe despre cultura românească, inclusiv la radio.
În primăvara aceluiaşi ani a publicat Împărat şi Proletar (ediţie bibliofilă) pe care i-a dedicat-o, la 10 mai 1932, de Ziua Naţională a României Mari, istoricului Nicolae Iorga: „Marelul voievod al sufletului neamului românesc, savantului, filozofului, poetului, cîrmuitorului corăbiei Statului”. Se pare că un exemplar a ajuns, prin şeful misiunii diplomatice româneşti la Varşovia, Victor Cădere, şi în mîinile regelui, Carol al II-lea, cunoscut fiind că diplomatul român era un carlist convins, în relaţii apropiate cu Ernest Urdăreanu, ceea ce l-a ajutat să ajungă şeful misiunii diplomatice la Belgrad şi apoi la Lisabona, exact în timpul războiului. Cînd Aron Cotruş era la Madrid.
Poetul şi traducătorul Emil Zegadlowicz la biroul său din Gorzen Gorny
(azi Muzeul care îi poartă numele), în iunie 1933, cu ocazia marcării a 25 de ani
de la debut, la un an de la vizita la Vălenii de Munte
1933 a fost anul în care la Varşovia a apărut primul florilegiu important din creaţia eminesciană în limba lui Mickiewicz: Eminescu, Wybór poezji i poematów, trad. E. Zegadłowicz, cu o introducere de N. Iorga și cunoscutul eseu biografic Nirvana, semnat de I.L. Caragiale. Culegerea cuprinde poemele: Że umrzeć mam (Odă), Ponad szczytami (Peste vîrfuri), Las (Ce, te legeni … ), Diana, Do gwiazdy (La steaua), Przez fale przez zawieje (Dintre sute de catarge), Jutrem życia dzień się zwiększa (Cu mîine zilele-ţi-adaugi), Północ (Se bate miezul nopţii), Testament (Mai am un singur dor), Kamadewa, Wszystie ptaki w borze (La mijloc de codru des), Jezioro (Lacul), Jaskółki (De ce nu vii), Gdy gałęź w okno me uderzy (Și dacă…), Uliczka (Pe aceeași ulicioară), Jak ? Co ? (De-or trece anii … ). Rozłączenie (Despărţire), Daleko (Departo de tine), Sonet pierwszy (Sînt ani la mijloc), Sonet drugi (Cînd însuşi glasul), Gwiazda wieczorna (Luceafărul), Cesarz i proletariusz (Împărat şi proletar), List I, II, III (Scrisoarea I-a, a II-a, a III-a), Modlitwa Daka (Rugăciunea unui dac).
Într-un eseu mai aplu (de aproape opt pagini) poetul, antologatorul şi traducătorul s-a pronunţat liric, cu patos despre creaţia eminesciană. Empatia pe care o degajă gîndurile şi aprecierile scriitorului polonez din studiul respectiv nu cunoaşte să se fi manifestat pînă atunci în alte ţări. Rămîne ca eminescologii români şi de pretutindeni să aducă corecţiile necesare, dacă le au.
Primirea cordială din partea criticii poloneze cît şi un număr mare de specialişti şi exegeţi de seamă din diferite centre culturale din Polonia a fost peste aşteptări. Astfel, amintim de prezentarea făcută de universitarul cu studii de românistică la Bucureşti, Stanisław Łukasik, Nowe przekłady wierszy i poematów M. Eminescu (Noi traduceri ale versurilor şi poemelor semnate de M. Eminescu), exegeză apărută în cea mai cunoscută publicaţie poloneză, tipărită în cîteva sute de mii de exemplare, în „Tygdnik Ilustrowany” – 1933, nr.7, p.124; recenzia lui J. Birkenmajer, M. Eminescu, Wybór poezji i poematów, przekład E. Zegadłowicza (M. Eminescu, Culegere de poezii şi poeme, traducere E. Zegadlowicz) în „Polonista”, 1933, nr.5, p.90, 1933; A. Galis, Wśród zagadnień życia umysłowego. Polsko-rumuńska wymiana kulturalna. Rozmowa z poetą rumuńskim A. Cotruszem. Poezje Eminescu i bajki Creangi po polsku (Printre chestiunile vieţii intelectuale. Schimbul cultural polono-român. Convorbire cu poetul român A. Cotruş), în „Tygodnik Ilustrowany”, nr.19, 1933, p.373-374; K. Czachowski, Poezje Michała Eminescu, (Poeziile lui Mihai Eminescu), în „Dzień Polski”, nr.63, p.3 1933; St. Napierski, Wybór poezji Eminescu (Culegere de poezii din Eminescu), în „Wiadomości literackie”, nr.50, p.4. 1933,; Z. Rabska, St. Szpotański, Literatura rumuńska w Polsce (Literatura română în Polonia), în „Kurjer Warszawski”, 5 decembrie 1934.
Mai adăugăm la aceste contribuţii şi implicarea ataşatului de presă Aron Cotruş la apariţia primei antologii de proză în limba polonă, cît şi propaganda pe care fostul oştean în Legiunea Română din Italia a făcut-o prin carte, de la om la om de la instituţie la instituţie. Fără îndoială că un rol important în răspîndirea şi cunoaşterea lucrării respective a fost jucat şi de relaţiile cultivate cu pricepere de Aron Cotruş printre literaţi şi în lumea presei poloneze de cele mai diverse orientări. Important a mai fost şi climatul politic propice pentru susţinerea unei asemenea prezenţe, în ciuda faptului că relaţia Beck-Titulescu începuse deja să se răcească după semnarea unilaterală de Polonia a pactului de neagresiune cu URSS (iulie 1932), fără ca partea polonă să mai aştepte ca pasul respectiv să se facă simultan şi de partenerul român cu care la 3 martie 1921 miniştri de externe din cele două ţări semnase Convenţia militară româno-polonă, prelungită atît în 1926 cît şi în 1931. În memoriile sale, istoricului Nicolae Iorga (prezent la cîteva luni de la apariţia culegerii, în august 1933, la Congresul internaţional al istoricilor de la Varşovia), cu amărăciume a făcut următoarea consemnare în amintirile sale cu privire la relaţiile bilaterale româno-polone cît şi în chestiunea raporturilor României cu Sovietele. Aceasta relatînd despre întîlnirea avută cu şeful polonez al externelor, în timpul recepţiei oferită de preşedintele Poloniei în convorbirea avută cu Beck: „Impresia pe care o am este că acest om nu ne iubeşte şi nu ne stimează. Îi trebuie minciuna păcii, chiar dacă ar fi să rupem din trupul nostru pentru a i-o procura. Vorbeşte franţuzeşte cu oarecare greutate şi nu pare a fi deosebit de inteligent”[2]
Şi un alt gînd pertinent printre amintirile istoricului de atunci: „Cădere crede că lucrurile Academiei s-ar putea recăpăta de la ruşi; Litvinov i-ar fi dat asigurări. S-ar putea lucra şi prin Polonia”. Numai că Polonia a recăptat mai toate bunurile, România mai nimic, în afara osemintelor lui Dimitrie Cantemir, redobîndite în 1935.
În mai 1936 Zegadłowicz participă la cunscutul Congres al Culturii de la Lwów. După evenimentul respectiv începe colaborarea cu publicaţia antifascistă Dziennik Popularny în paginile căruia se va întîlni cu Wanda Wasilewska, Wiktor Grosz, Władysław Broniewski, Leon Kruczkowski şi Lucjan Szenwald.
În curînd îi apare şi romanul Motoare în care scriitorul critică din răspunteri ordinea sanatistă din ţară, instaurată în mai 1926, pînă ‘ntra-acolo încît zeţarii chemaţi să-i culeagă manuscrisul pentru tipar, de teama de a nu fi aruncaţi în temniţa rău famată de la Bereza, au refuzat efectuarea operaţiunii.
În momentul izbucnirii celui de al Doilea Război Mondial Zegadłowicz se afla în conacul din Gorzeń-Górne. S-a îmbolnăvit şi a trebuit să se interneze la spitalul din Sosnowiec, unde s-a stins din viaţă, în vîrstă de 52 de ani, la 24 februarie 1941.
Folosindu-se de dispariţia scriitorului, nemţii i-au confiscat imediat valoroasa bibliotecă conţinînd aproape 10 mii de volume, colecţia de artă populară, una dintre cele mai bogate din Polonia, constînd în sculpturi în lemn realizate de artistul primitivist, descoperit şi promovat de el, Jedrzej Wowra, cît şi pînze realizate de mari pictori polonezi, de mare valoare atunci şi azi, cîteva mii de lucrări de grafică semnate de autori francezi, obiecte de artă populară, cu siguranţa şi româneşti.
Mormîntul scriitorului, prietenului devotat al culturii şi poeziei româneşti se află în cimitirul din apropierea oraşului Sosnowiec, la Będzin.
Împărat şi proletar – un novum pentru literatura polonă
De mai multă vreme mi-am pus întrebarea: care a fost mobilul poetului polonez Emil Zegadłowicz, poet dintr-o țară eminamente catolică, pentru a traduce poemul în întregime și de a-l publica într-o ediție bibliofilă, în anii ’30 ai secolului trecut, la Poznań?
Să fi fost doar persuasiunea fostului atașat de presă de la Varșovia, Aron Cotruș, de asemenea autor al unui poem consacrat lui Eminescu, atît de puţin cunoscut în România? E drept editat în 1939. Pentru că, greu aș putea crede că Nicolae Iorga, cel căruia poetul wadowicean i-a dedicată traducerea de care aminteam mai sus, autor al atîtor exegeze conacrate credinţei la români să îl fi determinat să se aplece cu destul de mare dăruire pentru a surprinde cît mai exact mesajul poemului, sîmburele social şi anticlerical expus. Totul se petrecea în anii în care începuse să se manifeste şi printre creatorii polonezi un curent neoiluminist. Pe măsura trecerii timpului, m-am convins că hotărîtoare a fost cu siguranţă atitudinea anticlericală a poetului însuşi, cel născut în localitatea Wadowice (ca și Papa Ioan Paul al II-lea), despre care există mărturii – aşa cum subliniam mai sus – că nu i-a fost străină opera poetică și în proză a concitadinului său din care îi plăcea să recite. Așadar, traducerea a fost făcută din convingerile de stînga ale poetului și romancierului, iar reușita transpunerii o păstrează drept unică şi dintre cele mai reușite, apărute în limbi străine. Nici un alt poet polonez nu s-a mai încumetat timp de peste 80 de ani să îl concureze pe Zegadłowicz, n-a încercat să îi depăşească măiestria atinsă de el în transpunere, aşa cum s-a întîmplat destul de des cu alte poeme, în redarea neștirbită a mesajului și a structurii prozodice și poetice.
În romantismul polonez, traducătorul nu a întîlnit la autorii canonici un poem cu un mesaj atît de puternic anticlerical. Ceva palid se află în publicistica lui Mickiewicz sau unele aluzii din Străbunii (partea III-a – Ja w imieniu Cesarza każe – Eu în numele Împăratului îți ordon:). Doar atît în ceea ce privește predecesorii. Printre autorii contemporani, numai Tadeusz Boy-Zeleński, cel care în 1931 tipărise cartea Ocupanții noștri, care compara religia cu o bacterie pe care numai lumina o poate ucide. Concepții cu caracter ateist erau propagate în cercuri stientifiste doar de unii oamenii de știință dintre cei mai prestigioşi. În perioada postbelică ( a celei de a II-a Republici Polone), accente anticlericale de genul celor din creaţia lui Zegadłowicz sînt uneori întîlnite în creaţia lui Gombrowicz, Kosidowski, Kotarbiński, Szymborska, Lem și Kuron. Amintesc aceste amănunte pentru a releva că a fost un act de curaj din partea lui Zegadłowicz de a publica poemul eminescian Împărat și proletar. Cu siguranţă a fost copleșit de mesajul puternic al romanticului român şi a făcut un efort deosebit pentru a nu pierde nimic din ideatica poemului și nici din valorile prozodice ale originalului. Un lucru mai rar în limba polonă, va folosi strofa cvinarică şi o rimă destul de rar întîlnită în poezia romanticilor polonezi de genul celei folosite de Eminescu: a b a a b – pe care a respectat-o cu stricteţe pentru a se apropia cît mai mult de original. Ultimele silabe din prima strofă (original) a cuvintelor: mohorîtă, murdare, posomorîtă, pribegită, proletare le reînîlnim în slovele: niskim, pomroczy, koliskiem, błyskiem, roboczy – deci alternanţa im (iem), oczy.
Lupta dată de Zegadlowicz ca mesajul social al poemului
să fie păstrat cît mai intact
A făcut cu siguranţă un efort uriaş traducătorul pentru a reda nealterat mesajul social exprimat de original, deci întreg „crezul” poetic pe care îl emană Împărat şi proletar. Era pentru prima dată în Polonia, într-o ţară catolică cu vechi tradiţii conservatoare puternic îndrădăcinate, cînd se publica o poezie cu o forţă atît de virulentă anticlericală. Nu exagerez spunînd: nemaiîntîlnită. Cu siguranță fostul student al Universității din Viena (ca şi Cotruş), bun cunoscător al literaturii germane, a înțeles „obîrșiile” ideatice şi culturale care l-au inspirat pe Eminescu cît şi întregul eşafodaj istoric al poemului, publicat de ultimul mare romantic european, la 1 decembrie 1874, la 24 de ani.
Literatura mare polonă se remarcă prin caracterul naţional şi patriotic de mare anvergură (vezi Pan Tadeusz de Mickiewicz), mai ales în prima parte a secolului al XIX-lea, după înăbuşirea de către imperiul ţarist a răscoalei de la Varşovia din 1830 şi ulterior a celei din ianuarie 1863. În a doua parte a secolului, în momentul în care Eminescu scrie poemul său, revolta era deja stinsă în plan social pe meleagurile poloneze. Polonia intrase în perioada pozitivistă, inspirată filosofic fiind de August Comte, nu de Marx sau Proudom, iar creatorii ei considerau că munca, nu răscoalele populare, ar fi calea pentru păstrarea identităţii naţionale a ţării. Principalul ideolog al pozitivismului polonez, scriitorul Aleksander Świętochowski (editorul ziarului Prawda) menționa că toate „marile probleme ascunse în sînul omenirii pot fi rezolvate doar prin educație, iar această educație trebuie să fie obligatorie. (https://ro.wikipedia.org/ wiki/Pozitivismul_%C3%AEn_Polonia). Cei doi mari poeţi din perioada respectivă: Adam Asnyk şi Maria Konopnicka în nici un caz nu şi-au propus abordarea tematicii sociale la nivelul şi sub forma eminesciană. Ori noi ştim că Eminescu, după studiile efectuate în Germania se afla la curent cu liniile de gîndirea socială a timpurilor, inclusiv a celor exprimate de liderii socialişti în ascensiune şi la modă. Viitorul lider socialist Jozef Pilsudski l-a citit pe Marx (Capitalul) în exilul siberian, fără a fi copleşit de lectură.
Spuneam că poemul este unic pentru literatura poloneză, deoarece în zadar vom căuta să găsim în lirica poloneză din perioada pozitivistă fraze de genul:
„Spuneţi-mi ce-i dreptatea? – Cei tari se îngrădiră
Cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi;
Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră
Contra celor ce dînşii la lucru-i osîndiră
Şi le subjugă munca vieţii lor întregi.”
Czymże jest sprawiedliwość? Toć spójrzcie – oto wielmoże
Dla bogactw swoich obrony stworzyli ochronne prawo
I kospirują – dotatni – w złodziejskim ostrożnym zborze
Przeciw tym, których ongi zakuli w podańcie obroże,
Którym całego żywota zysk kradną, mordęgę krwawą.
Şi care să indice direct spre exploatatori:
“Unii plini de plăcere petrec a lor viaţă,
Trec zilele voioase şi orele surîd.
În cupe vin de ambră – iarna grădini, verdeaţă,
Vara petreceri, Alpii cu frunţile de gheaţă –
Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid.”
W ustawicznych hulankach życie swe marne trawią,
Weselem dni wypełniają, godziny głośnymi śmiechami,
W szklenicach ich wino i ambra – zimą w zieleni się pławią,
W skwar letni w cieniu lodowców w Alpach śnieżnych się bawią,
Noce zmieniają w dni – dni wypełniają snami.
Nici printre cele mai ascunse gînduri ale Konopnickăi nu-i treceau concepte precum virtutea sau revoluţia, cu încărcătura respectivă. Ar fi rămas blocată să audă definiţia atît de abruptă:
Virtutea pentru dînşii ea nu există. Însă
V-o predică, căci trebui să fie braţe tari,
A statelor greoaie care trebuie-mpinse
Şi trebuiesc luptate războaiele aprinse,
Căci voi murind în sînge, ei pot să fie mari.
Cnota to dla nich dżwięk pusty – jednakże ją głoszą,
Bo na niej budują swą moc – potrzebne im męstwo
W państwach, które nad naród – grożne i straszne – wynoszą,
Potrzebne dla wojen zażartych, którą konieczność wam głoszą,
Gdy w kurzawie krwi mrzecie – im daje potęgę zwycięstwo.
Pot spune că nimeni în Polonia n-a demascat cu atîta tărie propaganda demagocică a claselor suspuse, doar ideologii de profesie revoluţionari, cei din cercurile Partidului Socialist Polonez, au arătat – dar spre începutul secolului următor:
Minciuni şi fraze-i totul ce statele susţine,
Nu-i ordinea firească ce ei a fi susţin;
Averea să le aperi, mărirea ş-a lor bine,
Ei braţul tău înarmă ca să loveşti în tine,
Şi pe voi contra voastră la luptă ei vă mîn’.
Frazesem przeto i kłamstwem są fundamenty państwa;
Przrode całe są inne – a jakież państwa zmierzenie?
Abyś im ziemię obrobił, mienia przyporzył z poddaństwa,
Abyś broń chwycił do garści i runął w szale zaprzaństwa
W odmęnt walk bratobójczych na siebie samego zniszczenie.
De aici concluzia demolatoare eminesciană, exprimată atît de clar în frazele alcătuite de Zegadlowicz:
Religia – o frază de dînşii inventată
Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug,
Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată,
După ce-amar muncirăţi mizeri viaţa toată,
Aţi mai purta osînda ca vita de la plug?
Religia? Czymże jest ona? W ich ustach tylko frazesem,
Aby was wszystkich do jarzma twardego zaprząć pospołu;
Gdybyście zwątpili, że kiedyś za życia waszego kresem
Znajdziecie dobrą nagrodę znojnego tępego mozolu –
Czyżbyście znieśli te męki bitego u pługa wołu?
Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău
Nici aşa ceva nu s-a mai scris şi exprimat în Polonia sfîrşitului secolului al XIX-lea cu toate că mişcarea muncitorească se afla în plin avînt pe meleagurile ei. La 1874 gîndirea socialistă poloneză era la începuturile cristalizării, dar poetic nimeni n-a avut harul şi puterea de-a exprima acest mesajul tranşant: „Istoria umană în veci se desfăşoară, / Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău”; singură gloata („cea grupă zdrenţuită”, se dovedea a fi apărătoarea Cezarului, pentru că: „Mărirea-i e în taină legată de aceşti”, de apărători muţi ai nebănuite-i forţe, care manevrată e pusă „la jug”.
Exprimările din meditaţia Cezarului sînt pentru perioada respectivă o sinteză a gîndirii filosofice a Occidentului, care nu atinsese Europa Centrală.
Abia prin anii ’30 ai secolului viitor vom întîlni-o la poetul cu o empatie pe măsură de pe meleagurile carpatine poloneze, la fel de rustice ca şi cele româneşti. Zegadłowicz simte în gîndirea lui Eminescu note cunoscute lui din filosofia unor gînditori germani. Înţelegînd mai bine decît oricare dintre confraţii săi similitudinile existente între cele două culturi. „Al lumii-ntregul sîmbur, dorinţa-i şi mărirea, / în inima oricărui i-ascuns şi trăitor”; sau: „…de unde vine şi unde merge floarea / Dorinţelor obscure sădite în noian”); identitatea omenirii individualizată în ins şi a acestuia cu omenirea („în orice om o lume îşi face încercarea”. Doar în dramele istorice poloneze, într-o anumită măsură la Wyspiański ceva mai tîrziu întrevedem asemenea idei: „În veci aceleaşi doruri mascate cu-altă haină, / Şi-n toată omenirea în veci acelaşi om”). Nu se exprimase în polonă atît de meşteşugit faptul că omului este incapabil de a pătrunde, cu simţurile sale, tainele lumii („în multe forme-apare a vieţii crudă taină, / Pe toţi ea îi înşală, la nime se distaină”).
Finalul poemului nu are corespondent în literatura polonă oricît am căuta:
Cînd ştii că visu-acesta cu moarte se sfîrşeşte,
Că-n urmă-ţi rămîn toate astfel cum sînt, de dregi
Oricît ai drege-n lume – atunci te oboseşte
Eterna alergare… ş-un gînd te-ademeneşte:
Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi.”
În limba neoromanticilor polonezi gîndul eminescian, transpus de Zegadlowicz sună:
Człowiek byś począł – wszstko po tobie, jak było zostanie.
Wszak wiesz, że sens życia ze śmiercią w bezkresy ulata,
Człowiek byś pragnął poprawić – odczujesz tylko znękanie,
Znużenie wieczną gonitwą… aż cię przynięci poznanie:
Ze snem wieczystej nicości jest życie całego świata.
Discursul revoluţionar al proletarului va fi în poemul eminescian înăbuşit de pesimisumul şi scepticismul Cezarului; ultima strofă a poemului sună în polonă ca un aforism, încît Zegadlowicz nu pierde nimic din profunda mediataţie filosofică.
Pentru o mai bună comparaţie a transpunerii, iată prima prima strofă a poemului în româneşte:
Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorîtă,
Unde pătrunde ziua printre fereşti murdare,
Pe lîngă mese lunge, stătea posomorîtă,
Cu feţe-ntunecoase, o ceată pribegită,
Copii săraci şi sceptici ai plebei proletare.
Redată sub forma:
Na deskach sczerniałych w karczmie – pod stropem niskim –
Przed którym stał dzień w zbłoconych szyb pomroczy,
Obsiadła długi stół ponurym zwartym koliskiem
Gromada włóczęgów z wszech dróg z posępnym w żrenicach błyskiem –
Nędzarze, bezbożny tłum, dziadowski lud roboczy.
Muzicalitatea, armonia poetică eminesciană cea degajată de versurile strofei de mai sus, poate cea mai grea din tot poemul, şi se constată cum muzicalitatea tuturor strofelor în ansamblul lor cu nimic nu suferă. Versurile din fiecare unitate (strofă ) sînt redate în succesiunea rimei a b a a b, cum menţionam mai sus. Cum limba polonă şi limba română operează cu registre sonor diferite, „logodirea” semantică nu poate fi făcută cu uşurinţă; limba lui Eminescu este una eminamente melodică datorită vocalităţii cuvintelor pe cînd cea lui Zegadłowicz este una puternic consonantică, Gorki spunea a fi de şarpe. Atunci, traducătorul polonez pentru a depăşi impasul creat în mod natural este obligat să apeleaze la o terminolgie mai dură: męstwo, potęga, wojen zażartych, wy w kurzawie krwi mrzecie – pentru a exprima braţe tari, războaie aprinse, murind în sînge etc. etc. Expresionistul şcolit la universităţi austriece şi germane alege o prozodie adecvată pe care i-o dă bogata limbă polonă, care s-a dezvoltat din Renaştere de pe vremea lui Kochanowski, în pas cu cultura universală, şi o mlădieză de aşa manieră să nu piardă ideea pe care Eminescu o transmite. Putem spune că traducătorul (în calitate de receptor şi transmiţător), în acelaşi timp un bun cunoscător al versificației romanticilor polonezi şi a liricii poloneze atinge măiestrii nebănuite. Înainte de a traduce din româneşte îşi făcuse din plin mîna traducînd din Goethe; nu îi lipseşte nici urechea muzicală lirică trecută prin poezia populară poloneză, îndeosebi prin baladele populare din localităţile din sud-estul Poloniei, din Beschizi, încît s-a simţit în elementul său la întîlnirea cu lirica românească, de la Alecsandri la Bacovia şi Blaga. La Împărat şi proletar traducătorul asigură o teatralitate distinctă pe care poemul tradus o cere. Zegadłowicz găseşte sinonime dintre cele mai potrivite sau inventează sintagme fericite. Astfel, pentru ceata proletară a folosit inspirat butada dziadowski lud roboczy (popor muncitor cerșător). Atît rima cît și ritmul, care joacă un rol estetic important în poemul eminescian este fericit pus în valoare de traducător, de la început pînă la sfîrşit, în toate strofele redate ştiind că acestea trebuie să ajungă la elementul muncitoresc. Atît conţinutul cît şi mesajul pe care poemul îl degajă nu are nici o lacună. Nu se întîlnesc situaţii cu strofe sărite sau idei pierdute. Nu şi-ar fi permis aşa ceva nici Zegadłowicz şi nici Cotruş ca poemul, închinat lui Iorga. menit să ajungă şi la rege, de Ziua Naţională a României Mari, să fie redat trunchiat. Traducătorul l-a meşteşugit pînă în cele mai mici amănunte, încît şi peste 60 de ani, în alte condiţii istoric-sociale poetul Stanislaw Ryszard Dobrowolski l-a inclus în antologia sa, alcătuită pentru editura PIW, fără nici cea mai mică modificare. Nimic din ceea ce s-a spus în italiană: traduttore – traditore în cazul poeziei Împărat şi proletar în traspunerea lui Zegadłowicz.
Iată cum sună în consonantica limbă poloneză strofa:
Cnota to dla nich dźwięk pusty – jednakże ją głoszą,
Bo na niej budują swą moc, – potrzebne im męstwo
W państwach, które nad naród – groźne i straszne – wynoszą,
Potrzebne dla wojen zażartych, których konieczność wam głoszą
Gdy wy w kurzawie krwi mrzecie – im daje potęgę, zwycięstwo.
Virtutea pentru dînşii ea nu există, însă
V-o predică, căci trebuie să fie braţe tari,
A statelor greoaie cară trebuie-mpinse
Şi trebuiesc luptate războaiele aprinse,
Căci voi murind în sînge, ei pot să fie mari.
Fostul polonist Victor Jeglinschi, lector la Universitatea din Bucureşti în ’70-’90 ai secolului trecut, în lucrarea de doctorat susţinută cu prof. dr. I. C. Chiţimia despre relaţiile culturale româno-polone în perioada 1900-1945, reţine cu acribie că traducerea poemului Împărat şi proletar se remarcă „printr-o profundă înţelegere a conţinutului de idei prin strădania traducătorului de a transmite mesajul prin imagini cît mai fidele originalului, versiunea poloneză a poemului în realizarea lui Zegadłowicz poate fi considerată ca una dintre cele mai izbutite tălmăciri efectuate de poetul polon din limba română, aceasta fiind reprodusă şi în zilele noastre cînd s-au afirmat şi alţi cîţiva traducători din Eminescu”.
Impărtăşesc opinia dascălului bucureştean, care a pregătit multe generaţii de studenţi cît şi remarca cu privire la unele particularităţi ale prozodiei, topicei şi sintaxei poetice româneşti, specifice universului poetic eminescian, care rămîne inabordabil, intraductibil, părerea acestuia. Jeglinschi mai subliniază că „Zegadłowicz a izbutit printre primii să se apropie adesea cu multă sensibilitate de sfera inefabilului eminescian exprimat în densitatea de sensuri şi nuanţe, găsind în numeroase situaţii modalităţile artistice cele mai adecvate pentru a exprima adîncimile sufleteşti ale poetului român”.
De consemnat totodată că presa muncitorească poloneză din marile centre industriale – Lodz, Katowice şi Varşovia – tradiţionale citadele muncitoreşti, care după criza din 1929-1933, critica din răsputeri „orînduirea” (fiind mai tot timpul în greve), găseşte material de prelua din poemul eminescian în transpunerea lui Zegadłowicz. Victor Jeglinschi reţine aceste aspecte doar din tăieturile din presa poloneză expediate de Aron Cotruş la Ministerul Propagandei, preluate din ziarele „Robotnik” (Muncitorul – organ central al Partidului Socialist Polonez cel condus cîndva de Piłsudski) sau al aripii de stînga al Partidului Popular din Lwow (Ziarul Popular – „Dziennik Ludowy”). Si în acestea s-a subliniat importanţa socială a poemului cît şi „nuanţele umaniste ale mesajului”. Mai mult, publicistul de la Muncitorul, Jan Miller, cerea ca apropierea dintre poporul român şi polonez să se facă nu doar în plan literar. „Nu numai pe tărîmul indicat de diplomaţi, ci ea (apropierea) să rezulte, în primul rînd, nu din necesitatea internă a guvernelor, ci a popoarelor”. Mai voalat spus, întîlnim o chemare la internaţionalizarea mişcărilor sociale şi la oglindirea lor. La o atentă studiere, acest curent de gîndire avea rădăcini încă din 1925-1926. Şefii Legaţiei Regale a României la Varşovia, diplomaţii Iacovaky şi mai tîrziu Grigore Bilciurescu, fără a face nici o aluzie la creaţia lui Eminescu, raportau la Bucureşti că asemenea fenomene se petreceau tot mai des.
TEXTUL INTEGRAL AL TRADUCERII LUI ZEGADLOWICZ
DUPĂ 85 DE ANI PUBLICAT ÎN ROMÂNIA
Cesarz i proletariusz
Na deskach sczerniałych w karczmie – pod stropem niskim –
Przed którym stał dzień w zbłoconych szyb pomroczy,
Obsiadła długi stół ponurym zwartym koliskiem
Gromada włóczęgów z wszech dróg z posępnym w żrenicach błyskiem –
Nędzarze, bezbożny tłum, dziadowski lud roboczy.
“Mówcie – jeden z nich rzekł – że człowiek chadza w jasności
Na tym goryczy i łez, znoju i nędzy padole?
A przecież nie ma w w nim skry szczerości i rzetelności
I tak ten ilasty glob żyje w bezpromienności,
Chciwy bezmiernych władz – tyranem uczynił swą wolę.
Czymże jest sprawiedliwość? Toć spójrzcie – oto wielmoże
Dla bogactw swoich obrony stworzyli ochronne prawo
I kospirują – dotatni – w złodziejskim ostrożnym zborze
Przeciw tym, których ongi zakuli w podańcie obroże,
Którym całego żywota zysk kradną, mordęgę krwawą.
W ustawicznych hulankach życie swe marne trawią,
Weselem dni wypełniają, godziny głośnymi śmiechami,
W szklenicach ich wino i ambra – zimą w zieleni się pławią,
W skwar letni w cieniu lodowców w Alpach śnieżnych się bawią,
Noce zmieniają w dni – dni wypełniają snami.
Cnota to dla nich dżwięk pusty – jednakże ją głoszą,
Bo na niej budują swą moc – potrzebne im męstwo
W państwach, które nad naród – grożne i straszne – wynoszą,
Potrzebne dla wojen zażartych, którą konieczność wam głoszą,
Gdy w kurzawie krwi mrzecie – im daje potęgę zwycięstwo.
Wszystkie te amie buńczuczne, te dzielne, żelazne floty,
Owe na głowach królewskich majestatyczne korony,
Miliardy zebrane w bankach, ten przepych barwny i złoty
Otaczający bogaczów – toćże to ciężar biedoty,
To haracz, którym swym potem wypłaca naród okpiony.
Religia? Czymże jest ona? W ich ustach tylko frazesem,
Aby was wszystkich do jarzma twardego zaprząć pospołu;
Gdybyście zwątpili, że kiedyś za życia waszego kresem
Znajdziecie dobrą nagrodę znojnego tępego mozolu –
Czyżbyście znieśli te męki bitego u pługa wołu?
Nieistniejącym mamidłem pozasłaniali wam oczy,
Nadzieję wam jakieś wmówili, nagrodę w was jakąś wparli…
To kłamstwa! Śmierć wszelką świadomość zniszczy i stoczy;
Temu, co tylko tu cierpiał, tam w wiekujstej pomroczy
Zadne się szczęścia nie zdarzy! Umarli to tylko umarli….
Frazesem przeto i kłamstwem są fundamenty państwa;
Przrode całe są inne – a jakież państwa zmierzenie?
Abyś im ziemię obrobił, mienia przyporzył z poddaństwa,
Abyś broń chwycił do garści i runął w szale zaprzaństwa
W odmęnt walk bratobójczych na siebie samego zniszczenie.
Czemuż złowróżbnych milionów jesteście niewolnikami,
Wy, których zyskiem utrudzeń wieczyste jest głodowanie?
Czemuż się stowarzyszacie ze śmiercią i z chorobami,
Podczas gdy oni przeżarci bogactwem i rozpustami
W wiecznych uciechach – czasu nie mają na własne konanie.
A jest w was mnogość i siła! Zapominajcie o tem?
Toć między siebie rozdzielić możecie lasy i pola!
Więc nie budujcież im gmachów, które dziś pełnią złotem,
A w które jutro was zamkną, gdy krzykiem i łoskotem
Zbudzi was z pohańbienia życia wolnego wola!
A oni rozkoszą się poją – bezpieczni – pod prawa obroną
I wysysają zachłannie najsłodsze soki ziemi,
W piekilnej, szalonej orgii, gdy chucią pijaną zapłoną,
W nałożne każą wejść łoże i córkom waszym i żonom,
Pastwią się starcy lubieżni nad nimi – pohańbionemi.
W zamian jakiż plon dla was? Nic jeno tęksnota,
Trud, który tylko dla nich korzystną potrzebą –
Łzy, czarny okruch chleba, niewola, robotam
Nędza żon pohańbionychm cór waszych sromota….
Nic dla was – dla nich wszystko, wam męka, im niebo.
Ustawy? – Cóż ich obcodzą? Łatwo ten żyje cnotliwy,
Komu niczego nie trzeba… Dla was są wszystkie ustawy,
Dla nich niewolne prawa i wymiar kary dotkliwej,
A ty, gdy rękę wyciągniesz po jeden moment szczęśliwy,
Szybko, niebaczny, ją cofniesz – lecz jako łachman krwawy.
Ten straszny, niesłuszny porządek, rozwalcie, bracia, raz przecie,
Co przepaść kopie pomiędzy nędzarzem a między bogactwem,
Bo skoro nie ma zapłaty po śmierći – o tym już wiecie –
Walczcie, by każdy dział równy posiadał tutaj na świecie,
Byśmy w sprawiedliwości żyli, jak żyje brat z bratem.
Pokruszcie młotami twardymi goliznę Wenus antycznej,
Popalcie w muzeach płotna nagości nęcące czarem:
One są omamnieniem, majakiem jakiejś prześlicznej
Doskonałości człowieczej, one przyczyną tragicznej
Doli cór waszych – z nich hadel żywym towarem.
Pokruszcie wszystko, co zbrodnią się puszy i chwali,
Zburzcie pałace i tumy, w których się gnieżdzi się plemię!
Nich gniew wasz ławą wytryska, tyranów pomniki niech zwali,
Ostatnie ślady niewoli niech z ulic i bruków wypali!
Oby się ci, co was gniębią, zapadli na wieki pod ziemię.
Pokruszcie wszystko, co tchnie bogactwem, obłudą i butą,
Wyzwólcie życie z niewoli, z tych granitowych obramień,
W które was nędzą i brudem jak w dyby hańbiące zakuto!
Nie dajcie się mamić snom, którymi myśl waszą zasnuto!
Ze to zło ciągle ma trwać jak wbity w ziemię kamień.
Na pobojowisko i zgliszczach postawcie obeliski,
Owe memnto mori na zwrotniej karcie historii.
Dopiero w tym wielkim momencie zlużnią się wasze uciski
I już was nie zwiodą cielska, rozśmiane pyski,
Lecz chodzić będziecie w wieczorności i glorii!
Potop! Potop – wołajcie – na wszystko! Swiat na tym jeno skorzysta;
Zbyt dużo czekaliście, wiecie czym dobroć jest świata:
Niczym! – Miejsce hieny zajmuje szantażysta,
Miejsce dawnej tyranii łotr szczwany, aferzysta,
Treść pozostała ta sama, zmieniła się szata.
Wówczas dopiero powróci era przebrzmiała złota,
Która was w wielu powieściach mitologicznych zachwyca.
Poróny dział radości każda mieć będzie istota,
A nawet śmierć zdmuchująca kaganek pełnego żywota
Stanie wśród was jasnowłosa – życzliwa wam anielica.
Tak tedy będzie ci lekka – odejdziesz niezgoryczony.
Takie, jako ty miałeś, i syn mieć będzie przebycie –
Nie będą nad tobą huczeć śmiertelnie, śpiżowe dzwony,
Zaginiesz losom posłuszny, w wieczności niezmierzonej,
Po cóż-bo opłakiwać kogoś, kto spełnił swe życie?!
Ustaną wszelkie choroby i niedza ustanie niegodna.
Zrodzona z krzywdzących bogactw, miną troski, co ludzkość kłopocą;
Każdemu będzie znacna rozrostu siła pogodna,
Póki się puchar nie straska – pić będzisz z niego do dna –
Dopiero wtedy zgon przyjdzie, gdy żyć już nie będzie po co.”
*
W karocy pozłoczystej nad brzegiem Sekwany
Jedzie Cesarz z ciężarem bladym zamyślenia.
Poszum fal ociężalych, turkot niewstrzmany
Wozów … Jedzie – nie słucha, myślami owiany
Własny naród pokory żąda odeń i milczenia.
Wzrok jego, które tajne w duszy ludzkiej czyta,
Sprzeczkę wiedzić o uśmiech z wargami drżącymi.
A ręka, losy świata dzierżąca, już wita
Gromadę obszarpańców, co wzdłuż ulic zbita
Stoi. Wszak wielkiego jego związana jest z nimi…
Wszakże dzieli świadomość z tą podwładnych zgrają –
Samotny, nielubiany – że zło ma przewagę,
Ze kłamstwo i bezprawie świat w ryzach trzymają,
Ze się ludzkość dzieje wiecznie powtarzają –
O czym niejedną przecież słuszeliśmy sagę.
I on, głowa satrapów i ciemiężycieli,
Schyła czoło przed wami, obrońcy, w ukłonie;
Bo gdyby, was zabrakło, gdybście zginięli
Wy – niemi, coście władze nad sobą dżwignęli –
On, Cesarz, w proch by runął – sam Cesarz na tronie!
Waszym cieniom niewiernym, kpiącym z uczciwości,
Waszym uśmiechom chłodnym wyzbytym współczucia,
Waszym rozumom drwiącym ze sprawiedliwości –
Zawdzięczacie te carskie jarzma i okucia!
*
Paryż płonie! Burza się w nim przewala i gorze!
Zamki jak czarne pochodnie – ognia żywego łup –
Dymy jak wybuch wulkanu, łuny jak sadza zasnute zorze;
Płyną ryki i szczęki jak rzeka w rozgrzane morze –
Stulecia umarły! Paryż stuleci grób!
Bruk ulic krwią pożogi nieustannie broczy.
Barykad wysokie sypie ludzki rój,
Z pieśnią rewolucyjną kroczy lud roboczy,
Kwitną frygijskie czapki, błuszcząca stalą oczy,
Dzwony ochrypłe huczą: ··Na alarm! Na bój!”
Biały zimny, aż martwy, jak głuche marmury,
Lasem czerwonych ogni idzie niewiast krąg
Z bronią w ręku, miast włosów rozwiane wichury
Na głowach, piersiach, plecach – a w oczach ponury
Krzyk grozy, nienawiści, rozpaczy i mąk.
O walczcie, wy okryte wężami warkoczy,
Każde dziecko zdeptane zbliża jutro dni,
Niech się czerwony sztandar nad wami roztoczy,
Niech was rozgrzeszy jutra głos proroczy!
Ci, co was sprzdawali, winni – lecz nie wy!
*
Bruzdami się wygrzwia w łagodnym świetle morze,
Łuszczą się fale ciche w krztałt krzywostalowe płyt.
A tam nad halnym zboczem, przes wyrąb w starym borze
Spogląda duży księżyc – płynie przez nieb przestworze
I srebrzy ciche morze i szumny leśny szczyt.
Na zleniwionych falach okręty się kołyszą,
Drewniane ich szkielety w widmowy płynł szlak.
Jak skrzdła zmordowane u masztów żagle wiszą,
Noc w nie znieruchomiała samotna dyszy ciszą –
W górze księżyca kula śni jak proroczy znak.
Na skalny, mokrym brzegu, ponad zwierciadłem morza,
U pochylonej wierzby mchem brodatego pnia
Samotny Cesar czuwa – wsłuchany w pieśń przestworza,
Co w plusku lśniących fal, z bezbrześnych wód podłoża,
Na drżących strunach wiatru symfonie nocne gra.
I ujrzał w powietrzu pod nocą tą zgwiedżoną
Idzie przez szczyty borów, przez fal zmierzwionych wir,
On starzec siwobrody – z brwią gęsta, nasrożoną,
Chrzęszczący fantastyczne wyschniętych traw koroną: Król Lir.
Zdumiony patrzał Cezar na śródobłoczne zjawinie –
Drżały w przestrzeniach gwiazdy w niogarnionej bezliczy –
I nagle pojął ten symbol, zrozumiał obrazu znaczenie:
“Ach! Więc to przepych jest życia?” zamglone ludów cienie
Szeptały głosem wymownym o wszechczłowieczej goryczy.
Każdego człowieka na ziemi życie doświadcza na nowo,
Stary Demiurg się silił, by było inaczej – daremnie!
W każdym umyśle człowieczym tajnia przemawia tą mową:
“Skąd idziesz i dokąd?” Tak oto jawi się słowo
Pełne tajemnych zamierzeń idące przez otchłań i ciemnie.
A cała treść wszechświata, jego moc i pragnienie
W sercu każdego człowieka żyje ukryta i – włada,
Jakoby wieczysty hazard, jakoby owo kwitnienie
Drzewa, co w każdym kwiecie zaklina swoje istnienie –
A jednak ileż to kwiatów, nim się zaziarni – opoda!
Tak też i owoc człowieczy – na drodze swoich uznojeń –
Wyrasta w możnego cesarza lub staje się niewolnikiem
I szuka dla nędzy codziennie jakieś urojeń,
Chociaż dla wszystkich porówno nicość jedynym pewnikiem.
Odwiecznie te same dążenia i tylko forma się zmienia –
Odwiecznie jeden jeste człowiek w całej globowej rodzinie.
Twarda zagadka życia stukrztałtnie się spromienia,
Wszystkich jednako ludzi, przed nikim nie zrzuca odzienia –
Nieprzeliczone pragnienia w najlichszej skupia drobinie.
Człowiek byś począł – wszstko po tobie, jak było zostanie.
Wszak wiesz, że sens życia ze śmiercią w bezkresy ulata,
Człowiek byś pragnął poprawić – odczujesz tylko znękanie,
Znużenie wieczną gonitwą… aż cię przynięci poznanie:
Ze snem wieczystej nicości jest życie całego świata.
[1] Nicolae Mareş, Aron Cotruş, scriitor şi diplomat prea mult dat uitării, Acasă, 2011, ff. 58-63.
[2] Nicolae Iorga, Memorii, vol, 3, p. 123