Filosoful Nae Ionescu denumea prin trăiristă acea literatură în care trăirea valora mai mult decât gândirea metafizică. Vali Orţan îşi întitulează o poezie chiar trăim: „pictezi cu privirea/ pe zăpadă/ peisaje de vară./ e atât de frig/ că ne simţim sângele cum arde./ palmele noastre/ se dilată în mângâieri/ şi nu trăim decât/ între liniile lor./ le ştii!/ linia vieţii/ şi linia iubirii./ privim printre/ liniile astea/ ca printre zăbrelele/ unei carcere./ trăim!” Cinismul viziunii mă duce cu gândul la altă poezie, în care stările existenţiale extreme devin asimptote: „umplutura de clipe/ dintre fericire şi agonie,/ dintre voluptate şi durere,/ dintre minciună şi adevăr/ s-ar putea numi viaţă…” (târziu) Banalizarea vieţii descinde din existenţialismul francez (camusian mai ales) iar trăirismul însuşi l-aş considera un existenţialism autohton.

Poetul se consideră original, şi are dreptate: „mă nasc din nou/ atât de original, încât/ nu-mi mai amintesc/ cine sunt.” (carceră) Îşi aminteşte însă că: „desigur, într-o altă viaţă/ am fost fluture de noapte.” (poem nescris, caut autor) Continuîndu-ne investigaţia, să vedem cam ce ar putea fi Vali Orţan, ca poet, în această viaţă.

Sub plapoma trăirismului, poetul cultivă antinomiile cu iz transmodernist: „era atât de trist/ că lumea întreagă putea/ să fie un hohot imens.// (…)// Moş Crăciun/ stătea cu mâna aşteptând.” (reparaţii imorale)

În general poetul transcrie o tristeţe frustă: „cel mai mare păcat e să-i furi unui om/ singurătatea.” (singurătatea ca erezie)

Arta poetică ne conduce spre tăcere. Întâi avem o închidere hermeneutică: „zgârii un cuvânt/ pe spinarea nopţii/ ca şi când/ l-aş încrusta pe stâlpul/ unei porţi/ ce nu se mai deschide.” (în noapte) Urmează o ardere de tot pe altarul poeziei. Poetul se identifică dezinvolt cu, desigur, cuvintele sale. Rămâne cenuşă şi tăcere: „cenuşa cuvintelor/ cade acoperindu-mă./ înaintez, împresurat/ de cuvinte./ (…)/ cuvintele,/ literă cu literă,/ au pătruns în mine./ eu sunt cuvânt,/ eu sunt flacăra/ ce arde cuvinte./ cenuşă/ dogorind a tăcere.” (jar) Întrezărim aici necuvântul nichitastănescian.

Altădată, ca şi Ultimul călău al lui Daniei Corbu (Piatra de eol), poetul îşi construieşte ghilotina pe care va cădea lama lirică: „literă cu literă/ îmi zidesc eşafodul./ poemul va cădea/ ca o ghilotină.” (eşafod – poetului A.C. Mirea)

Într-adevăr, poezia lui Vali Orţan este lucidă ca o lamă de cuţit.

Dar tema principală a volumului Glonţul predestinat este dragostea. Poetul inventează chiar o reţetă de îndrăgosteală: „se ia o zi oarecare/ şi se sparge în bucăţi./ (firimituri de timp/ împrăştiate în sânge)./ se ia pulsaţia inimii/ şi se pune în pieptul/ unei femei./ dacă nu ştie ce i  se întâmplă,/ îi şopteşti:/ „eşti sângele/ timpului meu!”” Această cea mai frumoasă transfuzie este anulată de corozivitatea timpului: „e timpul să te cer de nevastă!/ (…)/ spune „da”!/ apoi vom putea muri liniştiţi./ nimeni n-o să bage de seamă.” (logodnă)

Dragostea reprezintă cea mai dulce interdicţie: „Înserarea miroase a/ păcat./ tăcerile gem voluptos./ tu treci, perversă,/ ca un înger,/ tăcută,/ mirosind/ a înserare.” Iubita rămâne frumoasă chiar dezbrăcată de vălul mistic: „ţi-am sărutat umerii/ pe care n-or să crească/ niciodată aripi” (seară în doi). Iar sânii femeii „au gustul împărtăşaniei.” (starea de noi)

O poezie antologică este a doua zi care leagă prin umor grav momentele importante ale existenţei de beţie. Cităm ultima strofă: „să nu te naşti la beţie!/ a doua zi vei fi mahmur./ sânul mamei va avea gust d ecenuşă/ şi n-ai să ştii/ dacă te-ai născut să arzi/ sau ea a ars născându-te.” Poemul mă duce cu gândul spre poezia lui Adrian Suciu, căruia Vali Orţan îi dedică un poem de înfrăţire.

Cert este că Vali Orţan s-a născut ca să ardă pe altarul poeziei. Dincolo de filonul tragic al liricii sale, tot de sorginte trăiristă: „car cu mine oasele mortului/ ce voi fi.” (starea de noi), Vali Orţan are atingeri neoromantice (în poezia de dragoste) şi neomoderniste (transcendenţa goală, înstrăinarea – pribegie).

În poezia care dă titlul volumului, Glonţul predestinat poate întâlni uneori orice soldat. Glonţul poate reprezenta orice acţiune a destinului, chiar şi scrierea acestei cărţi incitante de către Vali Orţan.