Lirica greacă veche

(Concluzii)

Comparativ cu cele mai cunoscute expresii lirice ale lumii antice (cea egipteană, ebraică indiană etc.) care erau mişcate de elanurile nestăvilite ale unor trăiri impersonale, fapt ce trădează directa lor descendenţă dintr-un lirism colectiv primordial, poezia greacă se manifestă, încă de la începuturile sale, sec. VII şi VI î.e.n., ca cel dintîi fenomen liric de proporţii, ce poartă însemnele unor mărci personale de adîncime. Observaţia rămîne valabilă în ciuda aspectelor sincretice pe care înfăţişările ei le comportă, respectiv a neputinţei sale de a se desprinde de muzică (şi chiar de dans uneori) pînă în epoca elenistică.

În consecinţă, în procesul dezvoltării civilizaţiei urbane, luptele politice şi pasiunile de tot felul care au tulburat viaţa cetăţilor, au determinat abolirea vechiului ideal uman modelat după tiparele eroului homeric şi instituirea unei noi imagini a omului în care conştiinţa personalităţii se aprindea pentru prima oară. Însă desprinderea şi delimitarea individului de colectivitate s-a produs paralel cu conturarea tot mai pregnantă a graniţelor dintre conştiinţă şi lumea exterioară, încît concentrarea subiectivităţii asupra propriei sale naturi a sfîrşit prin a descoperi şi explora rezervoare lirice nebănuite pînă atunci ale sufletului omenesc. Marea diversitate de nuanţe a substanţei lirice, ca şi a formelor noi în care ea s-a concentrat, abia din această perspectivă devine explicabilă.

Cel mai revelator reflex artistic al acestui timp de profunde schimbări, la toate nivelurile structurilor materiale şi spirituale, este elegia[1]. Forma sa încăpătoare, aderînd deocamdată la conţinuturi extrem de diferite (eroic, civic, antieroic, sentimente de regret etc.) pare a fi în căutarea unui fond propriu. Pe de altă parte însă, tocmai această stare de lucruri a făcut posibilă cultivarea măsurii elegiace de către aproape toţi poeţii care au trăit la mijlocul şi în a doua jumătate a sec VII î.e.n.: Callinos, Tirteu, Mimnerm, Solon, Teognis, Arhiloh ş.a. Definiţia modernă a speciei nu poate fi aplicată decît unui număr restrîns de elegii nutrite de sentimentul unei deznădejdi irepresibile, provocată de gîndul neputinţei de a mai recupera tinereţea şi iubirea care au trecut. Nu este deci întîmplător faptul că un poet ca Mimnerm, făcîndu-se interpretul unor astfel de sentimente, a devenit primul liric în a cărui operă „se înfiripă o poezie personală, de comunicare directă a unor trăiri sufleteşti proprii”[2].

De asemenea, cadrul generos al elegiei a prilejuit şi apariţia epigramei. În concizia unicului său distih, acesta condensează o reflecţie de ordin moral ori filozofic sau, în majoritatea cazurilor, transcrie în termeni mai elevaţi o simplă inscripţie funerară. După aproape patru secole, în epoca elenistică, destinul său va evolua sub constelaţii mai favorabile. Constatarea poate fi justificată atît de frecvenţa cu care epigrama a fost cultivată, cît şi de extensiunea pe care au cunoscut-o dimensiunile ei, în cuprinsul cărora amintiri despre cei morţi, sfaturi morale, anecdote picante, dezvoltări cu conţinut grav etc., se transformă într-o scurtă poezie avînd între opt şi douăzeci de versuri. Deocamdată însă, nefiind o structură edificată de spiritul satiric şi luminată de poanta finală – aşa cum se va constitui mai tîrziu – aceasta rămîne, ca şi elegia de altfel, să-şi caute propria identitate.

În acest context, poezia iambică, datorită naturii sale incisive şi ritmului său alert, deschide drumul liricii cu puternice implicaţii satirice, dar şi cu trăsături personale de prim ordin. (Altminteri spus, atitudinea satirică în genere, ca şi exprimarea unor sentimente de regret, sînt mai favorabile unui lirism personal decît reflecţia morală ori celebrarea activităţilor civice.). Întrucît însă tonul muşcător vizează numai o persoană sau un grup restrîns de indivizi, fără a-şi îndrepta săgeţile asupra viciilor unui întreg mediu social, fapt ce presupune inexistenţa unei viziuni social-politice cuprinzătoare, poezia iambică pregăteşte doar terenul pentru adevărata satiră.

Ulterior, marea concentrare a substanţei lirice în poezia melică a devenit principala cauză care a determinat producerea unei explozii neobişnuite în interiorul acesteia, prilejuind diversificarea ei într-un număr relativ mare de specii, imnul propriu-zis, ditirambul, peanul, noma, oda, epinikiul, encomionul, himeneul, epitalamul etc. Respectînd asemănările şi deosebirile existente între acestea dar generalizînd nepermis de mult, ele s-ar putea grupa în cîntecele, imnurile şi odele lumii greceşti antice, deşi graniţele între imn şi odă, pe de o parte, sau între odă şi cîntec, pe de altă parte, rămîn, nu de puţine ori, extrem de labile. Starea de imprecizie derivă aproape întotdeauna din însăşi natura lucrurilor. Astfel, dacă prin exprimarea entuziasmului colectiv faţă de zei(sau de puterile naturii), imnul aderă la modul de a fi al lirismului impersonal al tradiţiei, prin marea sa sensibilitate şi fantezie (Alceu, Safo) stă adeseori pe temeliile unui lirism mai personal ca oda şi cîntecul.

Cu toate acestea, acceptînd punctul de vedere al lui Platon, potrivit căruia imnul ar fi numai cîntecul de slavă închinat zeilor, se poate opera trasarea unei graniţe mai ferme între acesta şi oda dedicată glorificării unei idei, personalităţi sau înfăptuiri umane deosebite. O asemenea perspectivă creează posibilitatea integrării cîtorva forme ale liricii greceşti în sfera imnului (ditirambul, peanul, noma etc.), iar a altora în cea a odei (encomionul, epinikiul). În felul acesta, ţinînd seama de disocierea operată, se poate constata că începînd cu imnurile atribuite lui Homer, continuînd cu cele create de Safo, Stesihoros, Pindar ş.a., şi sfîrşind cu cele presupuse a fi opera lui Orfeu, specia a traversat întreaga literatură elină, avînd uimitoare corespondenţe de fond şi de tonalitate cu imnurile egiptene, psalmii ebraici şi cu imnurile vedice.

În acelaşi timp, în procesul creşterii sale în demnitate şi cunoaştere, cînd omul a avut revelaţia naturii divine a însuşirilor sale spirituale, el le-a ridicat şi pe acestea (ca altădată pe puterile cosmice) la rangul de zeităţi şi le-a celebrat în imnuri. Imnul virtuţii de Aristotel stă împreună cu Imnul Gîndirii, elaborat de vechii indieni, pe aceleaşi coordonate de mentalitate, ambele creaţii reflectînd în fond un stadiu similar pe care s-a situat conştiinţa umană în relaţia sa cu universul.

În mod incontestabil însă, oda rămîne specia prin care lirismul cunoaşte acum cea mai pură, mai densă şi, din aceste raţiuni, cea mai plină de nuanţe stare a sa. Fiind un cîntec născut dintr-un nestăvilit elan admirativ faţă de o personalitate sau un eveniment, oda se distinge de cîntecul propriu-zis prin nota de solemnitate care se răsfrînge din întreaga sa tonalitate. Drept urmare, atari raţiuni de ordin teoretic permit, pe de o parte, clasificarea acesteia în odă politică (Alceu), odă erotică (Safo), odă cu caracter sportiv, religios şi politic (Pindar), iar, pe de altă parte, facilitează delimitarea tuturor acestora de cîntecul propriu-zis, care, la rîndul său, poate să fie cîntec de nuntă (epitalam), cîntec nupţial (himeneu), cîntec de petrecere etc.

Trebuie să relevăm că acest din urmă cîntec, aşa cum a fost cultivat de către Anacreon, a avut un rol esenţial în constituirea unei lirici a plăcerii. Apărută pe trunchiul meditaţiei asupra deşertăciunii sorţii omeneşti, poezia plăcerilor devine acum, pentru prima oară, o structură lirică independentă.

În această ambianţă, în punctul unde neliniştea filozofică a unui Parmenide şi Empedocle îşi asociază avîntul şi strălucirea imaginaţiei artistice, contururile unei noi specii poetice, poemul filozofic, devin tot mai distincte. Altminteri spus, starea de exaltare a filozofului faţă de adîncimea sau măreţia propriilor idei, corelată cu necesitatea comunicării acestora într-un limbaj suplu şi sugestiv, aşa cum numai poezia îl avea, a sfîrşit prin a transforma materia abstractă în literatură. Avînd certe similitudini cu poezia filozofică de tipul Imnul creaţiunii din Rig-Veda, o emanaţie lirică de scurtă respiraţie, născută din contemplarea cu fervoare a ideii, poemul filozofic elin se deosebeşte de acesta nu numai prin dimensiuni, ci şi prin abundenţa ideilor şi a conceptelor abstracte care, nu rareori, par să suplinească funcţia personajelor din poemul propriu-zis.

Dar înainte de a-şi încheia existenţa istorică şi de a participa, alături de alte valori ale culturii eline, la marea operă de plămădire a spiritualităţii europene medievale şi moderne, poezia greacă a mai creat, printr-un ultim şi sublim efort, una din speciile cu cea mai îndelungată posteritate, idila. Altminteri spus, curenţii cei mai viguroşi ai vechiului cîntec elen au continuat să circule subteran şi, îmbogăţiţi de poezia populară, au sfredelit pămîntul transformîndu-se, prin strădania lui Teocrit, în izvoare de lirism proaspăt şi curat. Dar presimţind parcă pierderile cu care civilizaţia va marca fiinţa umană, idila (şi prin ea literatura greacă) îi oferea astfel omului, cu veşnica putere vizionară a artei autentice, mijlocul de a-şi păstra puritatea şi armonia lăuntrică, natura şi visul.

În sfîrşit, toate aceste constatări se cuvin întregite prin cuceririle esenţiale pe planul prozodiei, versul şi strofa alcaică şi safică.

De asemenea, subliniem prezenţa unor alegorii (cea a statului aflat într-un punct critic al existenţei sale şi reprezentat prin imaginea corăbiei în furtună), metafore (cea a vieţii ca vis), teme literare fundamentale (eroismul, viaţa, moartea, natura, iubirea, frumuseţea în sine, independentă de iubire, virtutea etc.), şi motive literare (carpe diem, fortuna labilis, est modus in rebus etc.), care, prin intermediul literaturii latine, au pătruns în literaturile moderne.

Din nefericire însă, din întreaga moştenire a culturii greceşti, domeniul cel mai afectat de eroziunea nimicitoare a timpului sau a altor factori destructivi este cel al poeziei lirice. Din cînd în cînd, descoperirea unor papirusuri, cuprinzînd cîteva versuri sau fragmente lirice mai ample, nu face decît să întregească o masă a ruinelor. În ciuda acestui fapt, tot ceea ce s-a păstrat din acest inestimabil tezaur rămîne o eclatantă mărturie a efervescenţei spirituale pe care cultura greacă a cunoscut-o din epoca arhaică şi pînă la sfîrşitul perioadei elenistice. Extraordinara diversitate a materiei lirice nu face decît să o răsfrîngă pe cea a spiritului grec aflat în explorarea unor noi domenii ale lumii interioare sau în faţa unor probleme majore cu care s-a confruntat istoria sa.

În esenţă, lirica şi muzica greacă rămîn expresia artistică a neliniştilor abisale care au cutreierat sufletul grec. Seninătatea şi liniştea apolinică ce transpar din arhitectura, sculptura şi filozofia sa, ca reflexe ale raţionalităţii spiritului elen, trebuie numaidecît întregite, spre a avea o imagine mai deplină a chipului său imaterial, cu înfiorările şi temerile care alcătuiesc tendinţele sale intime, dionisiace.

[1] Indiferent de conţinut, poezia alcătuită din distihuri elegiace, (care erau compuse dintr-un hexametru şi un pentametru) era elegie. Acest mod de a defini specia s-a perpetuat şi în literatura latină.

[2] Afirmația aparține Siminei Noica și se află cuprinsă în notele critice care precedă traducerea elegiilor lui Mimnerm, la pagina 21 a Antologiei lirice greceşti. (Bucureşti, Ed. Univers, 1970).