VERNALĂ

Se-mbracă primăvara-n flori de nunţi

Şi-n ochii verzi ne botezăm pereche

Zăpezile asudă chiar şi-n munţi

Sosesc cocori şi iarna-i tot mai veche.

 

Cu paşi novici pe tâmplele lui marte

Amorul nostru prunc scânceşte sigur

Şi vremea bună, ca un semn de carte

Se-ntoarce-ncet, februarie e singur.

 

Înalţă adieri sihastre aripi albe,

Din cenuşa tângii de zăpadă

Adormitei albe, stele-i mor în palme,

Şi grăirea ninsă-i doar o stinsă zadă.

 

Gura-i veşnic rece, blând misterioasă

Îşi îngroapă-n taină nunta vesperală,

Morţii aşezându-i voalul de mireasă

Niciodată moartea va trăi vernală.

 

Regăsindu-şi sorii dezrobiţi din hamuri

Ceru-şi spală trupul în zefiruri calde

Clipe descâlcite se-oglindesc prin ramuri

Şi-au cusut pădurii rochii de micsandre.

 

Furişată-n cuiburi, răsucind o zare

Ornic al iubirii, pleoapa ta rotundă

Vai… de-ai plânge clipa ai ucide-o Mare

Şi un Cer ce-ţi umple lacrima fecundă.

 

Noaptea nu mai gustă gândul zilei,

Viaţa nu mai e ofranda morţii,

Feciorind sfioasă buzele idilei

Ziua abia ninge trupul nopţii.

 

Alb şi negru plâng contraste pure

Strânse-n lacrima ce ne separă

Fiecare clipă bate-un veac pe buze

Pân’ sărutul tău o să mă ceară.

 

Şi-amintindu-şi legământul tainic,

Zi şi noapte vin în faţa sorţii

Ca o echitate-a unui suflet grabnic

Universul stă-n balans de echinocţii.

 

Hai iubito, potriveşte-mi firea

Strânge-o între două morţi egală

Ca o libertate cumpănind iubirea

Niciodată moartea va trăi vernală.

 

Ca-ntr-un zbor matern spre calde vise

Tu mă-nalţi pe albele-ţi aripe

Scâncete din somnul Celei stinse

Plânse veacuri şi eterne clipe.

 

Între noi nici amintirea-i veche

Nicio lacrimă iubito ne separă

În privirea ochilor pereche

Moartea poate-o Clipă să dispară.

 

Ornicul iubirii bate să se frângă

Într-un cuib pe tâmplele lui marte,

Ochii verzi încep frumos să plângă

Între noi nu e nici semn de carte.

 

CĂUTARE

În locul meu, toamna

îti scrie pagini albe,

zilnic pagini albe.

 

Îmi adap condeiul în

saliva albӑ a nefiintei.

Pe buzele tale,

înfӑṣate în poeme de frunze,

scânci-vor nesӑruturi,

pruncite din lacrimile unor îngeri de nea.

 

Cuvinte dispӑrute te îngânӑ,

rӑtӑcindu-ṭi sufletul

într-un ornic al identitӑṭii,

ascuns în lumina unui sclipet defunct.

Din Calea Lactee,

ninsoarea încӑ îṭi cautӑ chipul.

 

Pe pagini albe, veṣnic albe

totul devine cӑutare,

O cӑutare cosmicӑ,

ca o ‘tristeṭe’ mutӑ de Chopin

aṣternutӑ pe nobleṭea femeilor dace.

 

Între buzele tale ,

Universul are chipul

unui sӑrut adormit.

 

Oglinda glasului tӑu

îmbracӑ  primitiv

ecoul unui pian de gheaṭӑ.

 

Timpanele mele

poartӑ doar efigiile

sunetelor ninse.

 

Sӑ nu mӑ strigi, iubito!

Citeṣte-mӑ doar

între douӑ ninsori nerostite

ṣi totuṣi ṣtiute.

Gustӑ-mӑ ṣi-apoi scuipӑ-mӑ

între douӑ lactei întâmplӑtoare.

Ucide-mӑ ṣi-apoi plânge-mӑ

ca pe un sӑrut

între douӑ nesӑruturi.

Zӑvorӑṣte-mӑ  la tine-n gând

ca pe un ornic

între coastele unei iubite ore.

Rӑstigneṣte-mӑ

între douӑ amintiri veṣnic albe,

ca pe-un Tâlhar

între doi dumnezei de zӑpadӑ.

 

În locul meu, toamna

îṭi scrie pagini albe,

zilnic pagini albe.

 

Îmi adap condeiul

în saliva albӑ a nefiinṭei.

 

În loc de sӑrut

buzele tale

sorb vaierul unei lumini topite.

 

Sӑ nu mӑ strigi, iubito!

În cӑutarea ei,

ninsoarea  are sufletul

unui copil adormit.

 

Sӑ nu mӑ strigi…

Sub pleoapele luminii,

se pot odihni

veacuri de întuneric…

(se dedicӑ celei care ṣtie sӑ iubeascӑ pânӑ la 10…..)

28 oct.2015