PĂDUREA TOAMNA

Cerul a migrat dincolo

de polenul florilor

şi arama ţigancă nomadă

îşi zornăie banii în plete.

Ochii de pe tulpinile mestecenilor

lăcrimează sub pleoapa vîntului

şi pe degetele umede ale tăcerii

corbii par verighete de smoală.

Doar brazii-şi mai ţipă

zîmbetul verde

îngînaţi de şoaptele albastre

ale pămîntului.

Dar de unde ştim noi

că izvoarele

nu sînt plînsul limpede

al brazilor striviţi

de atîta nemoarte…

ARAMĂ

O barcă de aramă

pluteşte între malurii pelerine

cărăuşind esivale culori

spre un port de aramă,

ploaia descîntă în surdină

legînd rîurile cu un cer

ce musteşte aramă,

iar curcubeele exilate

sub buza ulcioarelor

smălţuite cu aramă,

par arcade unicolore

arcade de aramă.

MONTANĂ

Un şoim tae poteci

în largul cerului

şi coasa ascuţită

a aripilor lui

cîntă lovind curbat

in coiful soarelui.

Spirale verzi se-nfig

în margini de furtuni,

mai cade cîte-un zvon

din neştiute Lumi

şi turme de argint

călcînd în iarba densă

adaugă prinos

la pacea grea, imensă.