Scrisoare despre bogăţia lumească şi sărăcia spirituală

IUBITO, mă tot mir de faptul că-ţi strângi cu disperare comori pe pământ

apartamente în centru maşini la scară şi haine de lux bijuterii şi domenii la ţară

înseamnă că la biserică mergi să-ţi etalezi hainele mulate să atragi priviri şi să stârneşti patimi

înseamnă că eşti buzduganul cu care Satana dă-n sufletele bărbaţilor înlăcrimaţi şi întorşi la Domnul

înseamnă că n-ai ochi să vezi că Isus a fost răstignit pe cruce desculţ şi fără pantofi de lux

n-avea costum de firmă şi mătăsuri când s-a răstignit pentru noi

dormea pe jos, Iubito, când salva lumea, mânca smochine şi spice

vorbea de suflet, Iubito, de ceva ce inima ta nu ştie să vadă.

 

(Mai ştii când ţi-am zis că-n Biblie se scrie de femei, pasiune şi dragoste şi că nimic nu e vulgar?!)

 

Iubito, Isus a îmbrăţişat lumea cu braţele Sale plăpânde pentru că noi să respiram liberi credinţa

pentru că noi să numărăm norii rătăciţi pe cer şi-n simţiri să împlinim trăirea

dar tu nu şi nu, Iubito, nu şi nu, tu cauţi comori pe pământ şi de ceruri nu-ţi pasă

tu strângi averi că să te simţi bine-ntr-o lume improprie visului şi poeziei

ai mătăsuri foşnitoare în timp ce apostolii dormeau pe jos şi mâncau pâine şi peşte.

 

(Mai ştii când ţi-am zis că-n viaţă nu e o tragedie să-ţi atingi scopul ci că  e una dacă nu ai un unul în viaţă?!)

 

Iubito, cândva mi-am propus să merg până la capătul lumii ca să te caut

dacă nu te găseam aş fi venit pe jos de nicăieri spre niciunde

ca să-mi fie calea de-ntors acasă mai grea şi mai lungă visul mai lung şi durerea mai grea

purtam în buzunare pietre şi-n priviri speranţe deşarte

pentru că atunci când te-am găsit am descoperit rătăcirea în lume.

 

Scrisoare despre cartea vieţii şi foile ei

IUBITO, mi-am propus să nu rup nici o filă din cartea vieţuirii mele într-o lume improprie poeziei şi visului

sunt lecţii din care-am învăţat chiar şi căzând, Iubito

sunt lecţii care mă dor şi palme pe care mi le-a dat viaţa

sunt clipe frumoase sublime printre dureri ca o mângâiere cerească de şoapte

ca un alint în pragul casei părinteşti ca o îngenunchere la porţile cerului

ca un sărut smuls ploii atunci când vin pe jos înspre tine.

 

(Mai ştii când am rugat iarna să vina mai încet şi să nu se grăbească pentru că nu toţi oamenii au haine groase?!)

 

Iubito, prieten adevărat e cel care te ridică înainte să cazi e cel care îţi ajută când alţii încă n-au văzut c-ai căzut

ăla e omul lui Dumnezeu cel care sta în loc să îl ajungă umbra din urmă

cel care vine-nspre tine când alţii pleacă la greu

aşa este lumea făcută, Iubito, din îngeri şi demoni mai deşi decât picăturile de ploaie ce mi se strecoară în suflet.

 

(Mai ştii când ţi-am zis să nu plângi după trecut pentru că el a plecat şi să plângi după viitorul ce încă n-a venit?!)

 

Iubito, clipa e nesigură şi viitorul probabil la fel cum până şi timpul probabil poate fi posibil

e de trăit momentul, Iubito, e de bucurat ochiul şi zarea

e ca şi cum sinceritatea spusă tare nu face decât să-ţi trieze prietenii mulţi

e ca atunci când iubirea vindecă necondiţionat rănile vieţii când şterge lacrimi şi mângâie priviri.

 

(Mai ştii că ţi-am spus că sunt trist pentru că ne facem cruce cu aceeaşi mâna cu care ne ştergem la fund?!)

 

Iubito, într-o bună zi mă vei întreba dacă te iubesc mai mult pe tine sau viaţa

eu îţi voi spune că viaţa, iubito, că n-am piese de schimb şi nu am decât una singură

tu vei pleca nervoasă pufnind şi jignind

şi nu vei auzi sufletul meu şoptindu-ţi că singura mea viaţă eşti tu.

 

Scrisoare despre cuvinte şi tăcerea din ele

IUBITO, azi s-au înşurubat între noi nişte cuvinte mai groase decât negura nopţii

amici falşi au ţinut trena tăcerii şi ne-au răscolit singurele şoapte avute

că la mezat era scos alfabetul care-ncepe mereu cu litera A orice numărătoare începe cu UNU orice linişte cu un cuvânt apăsat

aşa a fost şi-n sufrageria ta când poemele stăteau la rând să fie citite pentru că mereu cineva avea ceva de spus

aşa a fost atunci când ne-am certat pe amintiri şi nimic când nimicul acoperea cerul şi mi-am trecut printr-un plâns curăţirea

mai urât că zmeii din basmele copilăriei citite de mama am fost mai păcătos că îngerii decăzuţi mai adânc decât liniştea joasă.

(Mai ştii că afară plouă când eu îmi stingeam în lacrimi privirea?!)

Iubito, aşa a fost şi m-am simţit inutil şi mic într-o lume cu reguli la rând prea multe reguli pentru o singură viaţă, mai zic

aşa a fost şi atunci când am stins priviri în marginea zării şi aşteptări în tăcerile tale

aşa fost şi aşa va rămâne mereu că o poveste de spus nepoţilor când iarna crapă de ciudă dimineaţa

când primăvara sfidează nămeţii cu zâmbet şi flori

când vara se coace sub suflet şi şoapte că-n tainele copilăriei de care-am uitat

ca atunci când vine iarăşi toamna şi frigul ne-aduce aminte de lemne de foc.

(Mai ştii că era amiază şi noi aveam senzaţia că ziua abia începe când zâmbeşti?!)

Iubito, aşa a fost; au fost oameni în jur când am recitat poezii de unul singur sau poate doar singur credeam că sunt cu vorbele mele

mă dureau de parcă aş fi ştiut pe de rost senzaţia maternităţii într-o lume în care alocaţia nu ţine de foame

în care soţii se ceartă pe lucruri ce nu existau la facerea lumii şi-a vieţii.

(Mai ştii când mă păzeai de păianjeni şi muşte când scriam poezii despre suflet şi şoapte?!)

 

De la geamul din blocul vecin era mereu cineva ce te pândea în buza-nserării

dar atunci când am citit poezii când ne-am certat pe puţinele cuvinte rămase nu mai stătea nimeni în stradă şi-n ploaie

mi-era greu să-mi zic trubadur când nu aveam tăcerea la mine şi când, din clepsidra spartă nici măcar nisip nu mai curgea

când pe valea secată se prăvăleau stânci de nicăieri spre niciunde de parcă-n cutremur ar sta esenţa lumii

aşa era atunci şi noi habar n-aveam de ce se-ntâmplă-n sufrageria din centru când ploua

ne certam pe nimic inventariam cuvinte şi şoapte şi viaţa trecea trecea trecea fără să ne ceară voie.

 

(Mai ştii că la apus am rămas singur ai stat pe genunchiul operat m-ai apărat de muşte şi m-ai sărutat pe tâmple?!)

 

Iubito, aşa a fost când am simţit că explodam de atâta iubire martori n-am avut pentru că se făcuse seară

apoi am aşteptat dimineaţa ca pe o binecuvântare ca pe-un balsam de tămăduit priviri

nu m-am uitat în ochii tăi nu pentru că se lăsase ca un blestem noaptea ci pentru că nu voiam să mă pierd în surâs.