„omul are încă puterea de a naşte zei, cum lumea mai are încă/ plaje însorite şi spectrul luminii pluteşte spre insulele promise,/ reminiscenţa armoniei celeste/ acolo splen­doarea tăcută inundă strălucirea încredinţată/ umbrei noastre, pleoa­pa cu spinii ei zvîcneşte sub pielea/ scufundată, presimţire dizolva­tă în dezgheţul de amiază al/ falselor zăpezi/ aerul pur sculptează corpul tău melodic, în timp ce arborele/ nopţii pîlpîie în pupile, înalţă bolta aprinsă, porţi de intrare şi/ de ieşire fără înconjur obositor de oriunde spre oriunde în/ numele tuturor/ cînd universul doarme, vorbeşte prin somn, prin constelaţii de/ sînge, cînd univer­sul se trezeşte, imaginea devine act, se/ întîmplă întocmai, lumea in­tră în acţiune şi-atunci merită să/ visezi ceea ce vezi/ acolo unde viaţa e doar o stratagemă, oamenii joacă moartea în/ picioare, iar pă­mîntul cînd se dezmeticeşte nu-i decît tresărire de/ gîngănii sub us­cate frunze” (porţi de intrare şi de ieşire de oriunde spre oriunde).

Acest poem de la începutul celei mai recente cărţi de poezie a lui Ştefan Amariţei, eşarfele somnului (Editura Timpul, 2015), constituie ceea ce s-a numit o artă poetică întrucît, iată, autorul aşază, într-o formă concentrată, întreg miezul li­ricii sale; conectat la mişcarea contemporană a ideilor, Ştefan Amariţei crede că omul de azi mai poate încă să nască zei, iar una din temele obsesive ale poeziei sale este o altă geneză, reluarea ciclului fiinţei într-o altă unitate spaţiu/timp, imaginînd porţi de intrare şi de ieşire de oriunde spre oriunde, de aici înspre dincolo. Aici întîlneşte poezia din eşarfele somnului ceea ce vechii greci numeau Kairos, destinul, timpul potrivit cînd, spune Al. Tănase, „părăsim sau depăşim timpul circular, repetitiv şi pătrundem într-o lume (şi un timp) al măsurii şi formei, al diversităţii, unde putinţa activă duce la forme creatoare, rezultînd din prelucrarea şi modelarea materiei amorfe a vieţii”. Prin Kairos, Ştefan Amariţei ajunge la timpul per­petuu, locul şi durata unde se modelează amintirile amorfe luate cu sine din lumea de dincoace; acolo se află cartea magică, lăuntrul luminii, memoria lumii şi tot acolo se face fuziunea corpurilor, a fiinţei cu sinele, a eului cu „corpul general al luminii”, cum se spune în privilegiul de a fi, în-fiinţând făptura succesivă, aceea modelată, alta decît fiinţa originară: fiinţa e în-fiinţare, făptura e întemeierea într-o mişcare amplă care uneşte omul cosmic cu dunele de nisip de sub apa mării.

Intens conceptualizată, poezia lui Ştefan Amariţei respiră pe spaţii largi, de oriunde spre oriunde, creînd o lume a fiinţelor volatile (fixată şi prin lucrările grafice reproduse în carte), de dinainte de timp, ieşind astfel din vecinătatea sau, mai degrabă, din geneza reciprocă cu coşmarul dinlăuntru, cu alteritatea care radicalizează fiinţa într-o „ambiguă intimitate”, cum scrie poetul în duşmanul matur, undeva pe dinăuntru-tău. Aproape fiecare poem din eşarfele somnului are un scenariu al trăirii fiinţei în orizontul unei anume rînduieli a lumii de dincolo, aceea din timpul continuu spre care a condus-o Kairos, spre lumea noii ge­neze, adică,  în punctul de început unde se resoarbe totul: oameni, cărţi, oraşe se (re)topesc în bezna fierbinte şi liniştea solemnă din centrul secret, pentru ca visul să întemeieze, iarăşi şi ia­răşi, mitologii şi cosmogonii: „focul vede pentru întîia oară lucru­rile prime, uluitoare lumină/ arzătoare interzisă sfîrşitului lumii, ca biblioteca din/ alexandria, cu teorii şi versuri în dispută, ins­trumente de luptă/ la ceasul aurorei, cînd licăreşte ziua de după ziua de mîine,/ deşi la colţul străzii prietenii plecaţi şi-au pus ochelari de/ soare să nu vadă conversia timpului într-o lumină mai mare,/ cu ecouri şi paşi, cu femei şi bărbaţi forfotind solidari pînă la/ atingere în centrul secret al lumii, indescifrabilă rădăcină,/ zdrenţuită de paginile cu atlase, dicţionare, compendii,/ aruncate fără remuşcări şi fără milă în groapa de cuvinte,/ impregnate de dispreţ şi de somn/ (înainte ca visul să întemeieze mitologii şi cosmogonii,  în/ aparenta formă de ceară stabileşti divergenţele, vii­toarea/ încăierare, ultimul cuvînt rostit rămîne ca un rebel fir de păr/ tras spre celălalt, mai viguros, unde o fiinţă bătrînă roade/ stîlpii pămîntului, cu aceeaşi uimire faţă de oameni şi timpul/ conti­nuu)/ viaţa ca o paranteză repetă istoria biblică, ubicuul rîu al/ timpului haşurat ca un tablou spre un sezon întipărit în minte,/ tu­nel precum o reptilă flămîndă, sunet eretic, tărîm al/ arderilor de tot, pentru înălţarea coroanei de spini pe fruntea/ ta senină/ melan­colia oscilează între oglinda aburită şi memoria-n revenire, ce/ s-a împrăştiat, sunt cuvintele tale impregnate de dor. ce s-a spart,/ sunt scheletele de familie risipite în curba spectrului-somn” (conversia timpului).

Acolo, în timpul perpetuu, timpul „se despoaie de sine”, fiinţa poate visa la degustarea nectarului zeilor „din livezile cerului”, la marginea unei planete „cu sunet de maree şi forme ale materiei fecunde” şi cu arborele vieţii „cuibărindu-se între braţele unei cruci”, cum scrie Ştefan Amariţei în poemul în spa­tele nostru, enorme fiinţe imponderabile: fiinţele volatile sau, alt­fel, fiinţele imponderabile sînt protagoniştii unui experiment liric foarte special.