Marcel Miron scrie cea de-a treia sa carte de poezie, De la Kogaion la Athos (Editura Timpul, 2016), în nostalgia Edenului şi în orizontul sacralităţii: Edenul, invocat şi în inspiratele lucrări grafice care ilustrează poemele („Poarta edeni­că”, „Foc sacru”, „Fruct edenic”), se regăseşte în geografia sacră a Muntelui Athos şi numai sacralitatea îl uneşte, peste timp, cu Kogaion unde se va fi aflat sanctuarul lui Zamolxis sau locuinţa lui Deceneu, marele preot al dacilor: „păgînitatea” şi creştinismul, Zamolxis şi Fecioara Maria a cărei hlamidă aduce pacea în chilia monahală, bătrînii călugări de la Athos şi preotul dac de pe Kogaion sînt căutaţi de poetul care îşi doarme somnul şi îşi sporeşte visele „pe a cerului prispă”, în viziunea unui decor cu întîmplări de demult, amintind de (post)moderna temă medievală: „Kirie eleison/ Kirie eleison/ Kirie eleison./ La sud în Peninsula Calcidică/ scăldat de Marea Egee/ un munte ca un pantof de damă/ cu tocul înalt către cer./ Kirie eleison/ Kirie eleison/ Kirie eleison./ Zeci de cetăţi întărite/ cu turnuri şi porţi de aramă/ creneluri subţiri şi ferestre/ pentru săgeţi, bombar­de şi smoală./ Kirie eleison/ Kirie eleison/ Kirie eleison./ Miile de cavaleri cu bărbi/ cu plete şi coifuri de pîslă/ aleargă la semne ştiute/ vrăjmaşul să-l ţină departe./ Kirie eleison/ Kirie eleison/ Kirie eleison./ Deasupra covorul de stele/ a Doamnei din ceruri hlamidă/ coboară în tainice locuri/ şi pacea aduce pe munte./ Kirie elei­son/ Kirie eleison/ Kirie eleison./ Călători obosiţi se îndreaptă/ spre porturi şi plaje pustii/ încarcă în bărci şi descarcă/ vise pen­tru pururi cei vii./ Kirie eleison/ Kirie eleison/ Kirie eleison./ Mi-e dor de chilia curată/ de pat şi de mobila lipsă/ să cînt, să slăvesc veşnicia/ să dorm pe a cerului prispă./ Kirie eleison/ Kirie eleison/ Kirie eleison” (Cîntec de luptă de la Muntele Athos).

La Athos şi pe Kogaion, cerul coboară în inimi, spune poetul care, de altfel, fixează în cartea sa o geo­grafie filtrată prin conştiinţa artistică şi în lumina mărturisirii credinţei sale: portul Vatoped, cu întîmplările de altădată, stînca înaltă de pe Muntele Athos – cuibul de vulturi –, cu Mănăstirea Simonos Petra, peştera Sfîntului Athanasie, apoi, străzile Constantinopolului pe care va fi trecut Wulfila, gotul convertit la creştinism, Durău, vadul Siretului de la Nămoloasa constituie reperele unei neîn­cheiate călătorii în căutarea lumii de dincolo, a Edenului din cer şi din inima pelerinului. Figurile lirice dominante ale poemelor din De la Kogaion la Athos nu sînt atît monahii, bătrînii călugări, anahore­ţii din „republica monahală”, cît icon-ul – „maica cu rochie de cer/ unica regină a Athosului” şi, mai ales, drumeţul, pelerinul care mer­ge acolo pentru a primi în suflet cerul însuşi şi pentru a dobîndi „răgaz să se roage”. Condiţia pelerinului este să rostească Liturghia din mers, asemeni convertitului Wulfila, preotul got care se alătură, în orizontul sacralităţii, preotului dac Deceneu şi monahilor de la Athos: „Pe străzile Constantinopolului/ noaptea/ o minune se consumă./ Rîuri de lumini/ cele paisprezece biserici gote/ cîntă şi se roagă./ Wulfila/ gotul blond şi înalt de doi metri/ care a înghiţit/ «Ta Biblia/ Ta Agia»/ revărsîndu-se pe pămîntul grecesc./ Arianul vorbi­tor de limbă romeie/ dăruieşte lumii/ cea mai paşnică revoluţie:/ Liturghia în mişcare/ şi vorbirea cu Dumnezeu/ în limba maternă./Stătea imperatorul Teodosie cel Mic/ şi privea/ la miezul nopţii/ rîurile de lumină/ mulţimile de goţi./ Toată noaptea/ plimbau biserica pe stradă/ cu antimisul pe targă/ ca pomenile de pîine la mort./ Din mers/ săvîrşeau liturghia/ cine se oprea şi tăcea/ murea./ Doamne Iisuse/ de atunci/ nu ne mai oprim!/ Practicăm liturghia din mers/ ca respiraţia/ ca mîncarea/ ca iubirea./ Pe cale trăim/ şi ne încununăm martiri/ cum ne-a învăţat/ gotul blond şi blînd de peste doi metri/ episcopul Wulfila/ sfinţitul ierarh/ nesfîntul martir:/ liturghia este mişcare./ Mergi şi cînţi/ munceşti şi te rogi/ şi-l pui pe Dumnezeu la lucru/ în inima ta” (Polifonie).

Ţinta călătoriei nu e, aşadar, un loc anume, ci însăşi lucrarea lui Dumnezeu în inima pelerinului care îşi începe calea odată cu miezonoptica, visînd la ţărmul cel nou al timpu­lui/, în colţul de rai, sub poala cea înstelată a lui Dumnezeu. În drumul său („Nu alerg/ merg cătinel/ la fiecare pas/ pun o respiraţie”), pelerinul reţine portrete semnificative, semne că poteca aleasă e cea dreaptă, aceea care îl va conduce la colţul de rai: călugă­rul de la Karloviţ care „aleargă după porumbiţa albă/ pe cărările/ dintre Dunăre/ şi Sava” (Călugărul de la Karloviţ), stareţa Raisa ca­re „aleargă pe albiile de piatră/ ale Ceahlăului/ culegînd florile rătăcite/ din grădina ei” (Călugăriţa de la flori) şi, mai cu seamă, călugăriţa Oana, „cea mai frumoasă floare de la Durău”, cea care uneşte, în paradigma sacralităţii, „păgînitatea” cu creştinismul, făcînd legătura cu Kogaion: „Cea mai frumoasă floare/ de la Durău!/ Înota ca un vis albastru/ în cristelniţă/ zvîrlugă de lumină/ în apele repezi./ După botez/ am întîlnit-o/ în cascada de la Duruitoare./ Se odihnea după o stîncă/ înghiţind lacomă/ unda îngheţată a rîului înalt./ Ce faci tu Oana/ la poalele izvorului albastru?/ Beau toată apa/ pînă ce voi avea/ puterea unui gheizer/ atunci voi izbucni/ stîlp de apă/ la izvorul tainic al Cogaionului/ şi mă voi odihni/ în tinda noii mele case/ iar mama Dochia/ mă va înfia” (Călugăriţa Oana).

Călătoria pelerinului din cartea lui Marcel Miron se încheie pentru a începe cu adevărat în portul Vatoped: „Am ajuns în port/ de aici începe tărîmul celălalt”, exclamă călătorul care cheamă oamenii să vină acolo, să ia „candelele aprin­se”. Aici a fost rătăcirea în pustie a lui Cain; dincolo, în tărîmul care începe în port – poarta Edenului –, se află promisiunea colţului de rai de pe prispa cerului, în lucrarea lui Dumnezeu. De la Kogaion la Athos este una dintre cărţile remarcabile ale poeziei sentimentu­lui religios.