Fiorduri

 

Știam că pot să cad

să mă sparg

risipindu-mă în celulele tale

să nu mai aud nici un strigăt

doar cioburi în care

să-mi tai legăturile cu prezentul

să mă desprind de țărm

lunecând pe apele limpezi

care îmi desfac lacătele

să-mi văd sfârșitul

îmi aud pietrele rostogolite

lovindu-se pe fundul vieții

unda lor vremelnică

vibrând

în umbra zilei noastre de pământ

 

Reversul medaliei

Toată lumea primește premii și laude

numai eu îmi iau pumni în nas

admir laurii altora

îmi adun sângele curs din nas

în căușul palmelor

se produce o complicată fotosinteză

pe mine atârnă

ziduri crengi pânze de păianjen

lacrimi bucăți de poeme cuie

discuri de floarea soarelui

tăceri umbre etc etc

mă clatin ca un pom

greu apăsat de roade

dacă închid ochii

soarele răsare de după umerii tăi

pe cerul creionat în alb roșu și galben

un goblen din care cobor și îmi încep fiecare zi

asta e lumea mea

în care îmi place să-mi despachetez

sandviciul în pauza mare

între feliile groase

cerul albastru întins

prin care văd clar raiul

ca pe un trofeu

 

efectul scorpion

mă ascund în partea mea obscură

foșnesc ca porumbul în lan

sub brumă

în nopțile de septembrie

mușcate de lună

 

dinții strălucitori ai vulpilor

îmi luminează calea

 

locul în care nimeni nu știe nimic

este chiar sub ferestrele tale

are ziduri  înalte și o grădină

din care crește cerul

prin visele lichefiate ale unui copil

așa cum din șoaptele tale

se dezvoltă cuvintele

 

cocoțat pe zidul interior

încă aștept

o minune coborâtă din cer

ca în ziua cincizecimii

să-mi glăsuiască pietrele

într-o limbă uitată

și eu să le înțeleg

desprind mușchiul aproape uscat

de pe fețele lor cenușii

pielea sub care a încremenit trecutul

și le înțeleg vuietul

un duh întrupat își întinde mâinile

jupuindu-mi sufletul pregătit pentru jertfă