Cartea de debut a lui Doru Mihai Mateiciuc, Rafee (2014), a (re)lansat un optzecist întîrziat, un poet cu totul remarcabil al cărui „debut editorial” se va fi întâmplat, iată, într-un volum colectiv, Prier, apărut la Editura Cartea Româ­nească, în 1988. După mai bine de douăzeci şi cinci de ani, Doru Mihai Mateiciuc revine în forţă la pasiunea de tinereţe, recuperîndu-şi „harul”, limbajul şi imaginarul poetic, iar cea mai recentă carte a sa, Iluizia (Editura Limes, 2015), confirmă buna primire pe care i-a făcut-o critica de întîmpinare, ca şi Premiul pentru Debut, acordat de Filiala din Iaşi a Uniunii Scriitorilor. Locuitor în Bucovina, în ţara mestecenilor şi a neguroaselor păduri de brad, cum spune Vasile Tărîţeanu, poetul din Iluizia e un om al apelor şi nu un „pădurean” din Hiperboreea: fluviul din „spatele răsăritului”, cascada care „că­dea seara pe-o poartă”, ploaia care „ţîrîie înainte de a muri”, lacul liniştit unde „se oglindeşte luna”, iazul îngheţat unde se petrece în­tîlnirea erotică printre melci calcifiaţi, dar, mai ales, dominatoare, marea reprezintă universul acvatic al liricii lui Doru Mihai Mateiciuc.

Asociate adesea în atîtea paradigme poetice vieţii, pîntecului matern, marea şi mareea oceanului cons­tituie, în Iluizia, un spaţiu al surpării fiinţei, al morţii şi re­tragerii în mineral, imaginarul poetului fiind guvernat de ape şi de elementele lor, agenţi ai disoluţiei fiinţei; meduzele sînt „convul­sive” (La o înmormîntare), scoicile sînt martore prăbuşirii unei ste­le „în pieptu-mi pînă-n prăsele” (Singure, scoicile), mareea e de ce­nuşă şi catargul prăbuşit „în respiraţia mea” (În spirit de haikai), crabul vesteşte „vremea lui Iuda”, a celui care (ne) vinde la cină (Questiones), balenele, chefalii şi rechinii sînt (re)modelaţi în mîlul năvoadelor (Sisif pescar), algele şi caii de mare sînt striviţi, alături de scoici şi meduze, de tăcuta „armată de cavaleri teutoni ai oceanelor” (Cavaleri teutoni ruginind), şarpele de mare e al furtunii dintr-un ţinut pustiu (Anti-Carmén): universul acvatic e un spaţiu al (pe)trecerii fiinţei care respiră valuri şi al poetului care rătă­ceşte, asemeni valului, pe o mare pustie. În sfîrşit, mareea se asociază iluiziei, femeii,  în poeme precum Iarba fiarelor sau Şi-Şi, unei luize: „pe peretele de un verde turcoaz/ trei peşti din bucăţi de icoană/ înoată încet abia respirînd/ se opresc cînd pendulul înce­pe mareea/ mareea ori dansul/ dansul unor şopîrle străvezii/ subţiri ca fumul de ţigară/ şi totuşi vii şi totuşi aproape ucigaşe/ poate fi doar părerea de rău/ a unei păduri părăsite în grabă/ cu ferestre de metal forjat/ prin care brazii nu vor ieşi afară/ poate fi zăpada din părul meu ori sarea/ din bucatele pe care nu le mîncăm/ mîncăm cîteva mojito şi dormim o zi/ cu aroma de mentă între coapse/ coapsele unor cai ce-au nechezat/ înainte de a cădea în maree/ acea maree care în­ghite toate femeile/ şi le adună în sărutul tău, luiza” (Iluizia): acolo, în mareea iluziei se pierd brazii din pădurile Nordului, se stinge nostalgia Sudului, într-o sugestie spaniolă, printre mauri şi se năruie erosul în „graba larvară” a „două sfere de carne cu muguri”.

Dar Iluizia e poezia însăşi, iubită sălbatic în ape de păcură, printre valuri răsturnate şi scoici strivite: „pentru tine iubito/ toate cuvintele sunt scrise înclinate/ într-o reverenţă cu murirea/ se aud ţînţarii. papagalii au muţit/ aş­tept miezul nopţii/ cînd va începe/ scamatoria/ îndrăcito/ se face seară în tine/ ape de păcură te cuprind/ părul (ca un năvod) explo­dează/ deasupra pumnilor mei strînşi/ îndrăcito/ nici nu încerc să cînt internaţionala/ nici nu respir, doar aştept/ tu fugi pe mese în­cinse rîzînd/ ca o mireasă de cărbune pe nisipul alb/ răstorni valu­rile. striveşti scoicile/ cu planta uşoară pe nisipul ud/ îmi desene­zi punctele cardinale/ şi tot ce nu voi putea avea/ atunci cînd te voi avea poesie” (Certare): în mareea pierderii, erosului şi poesiei, Doru Mihai Mateiciuc adînceşte adîncul şi desface vidul ca pentru o nouă geneză, cum scrie în Într-o singură săgeată. Nici cocorii din Sosirea primăverii, invocaţi ca pe speranţa opririi din moarte, nici albul mestecenilor din Efigie (I) şi nici explozia fauve a unui soare mov din Eu sunt soarele mov nu pot întoarce fiinţa din vremea şi spaţiul năruirii sale: cocorii care „veneau spre noi înmugurind” nu pot opri instalarea amurgului şi trecerea fiinţei „sub mantia umbrei”, mestecenii, chiar dacă „vor şopti-ntr-un glas/ «viaţa-i rostogolire a fructelor în flori»“, cad în genunchi „şi va fi toamnă”, iar soarele mov nu sparge carapacea tăcerii şi închi­derii „sub nisipuri în pendulare”. Pe acest traiect al căderii, poetul explorează mereu extremele pentru a trasa linia care le uneşte/desparte: dragostea şi ura, frig şi cald, vremea înmuguririi şi aceea a amurgului, vînarea şi ratarea victimei, plus şi minus infi­nit, iubirea şi moartea:  „să te vînez sau să te ratez/ să mă îneci sau să mă iubeşti/ fii salvamarul fii crocodilul/ ascuns în scrumul trabucului/ stau tine lîngă romul cafea/ paznicul unei coaste sub soarele dur/ din care ai putea să apari/ transpir scarabei. respir valuri/ şi mă bucur şi dansez şi rîd în hohote/ eşti atît de aproape eşti atît de aproape/ pielea se miră cum stai tăcută sub ea/ timbru pe scrisoare. mojito în plete cîntă o coastă sub soare­le dur/ din care ai putea să apari/ şi verde şi verde/ e umbra ta ascunsă-n umbra mea” (Lacubalibre). În acelaşi orizont al surpării se constituie figurile în jurul cărora pivotează poezia lui Doru Mihai Mateiciuc: poezia, iluzia, femeia (“trupul tău/ o fîntînă cu apă puţină/ în căuşul palmelor/ pruncul nostru. gîngureşte încă” – Despre poesie) şi poesia, femeia, singurătatea („şi totuşi, sărutul tău/ SINGURĂTATE/ sărutul tău există/ preţ de o clipă. preţ de o zi” – Preţ de o viaţă).

Două proze în felul oniricilor din partea a doua a cărţii, Cocoşul albastru Gherman – Ariciul şi Veni vidi vici, în care e vorba tot despre o poveste a amurgului – şi şase parodii în cea de-a treia, Trei poeţi cucuieţi, unde „cucuieţii” sînt Emil Brumaru, Cezar Ivănescu şi Marin Sorescu, întregesc sumarul cărţii unui poet care se revendică, pe bună dreptate, de 1a generaţia ’80, „ultima generaţie fără medi(t)atori”, avînd, iată, în istoria şi prezentul liricii noastre, urne particulare: „ultima generaţie fără medi(t)atori/ calculează cu maximă exactitate/ capacitatea urnelor particulare” (Despre generaţia ’80 – „Hic sunt leones…”) Doru Mihai Mateiciuc îşi ocupă, în poezia noastră de azi, locul care îl aşteaptă de mai bine de un sfert de veac.