Lacătele nemuririi
Această lacrimă,
cu pleoape îngeruite de un secol,
purtînd pe piept
decoraţiile de rigoare,
este tatăl meu…
Această lacrimă,
căzută dintr-un geamantan cenuşiu,
împachetat în grabă,
într-o limbă străină,
este mama mea…
Aceste lacrimi,
strigînd printre fisurile istoriei,
dîndu-şi întîlnire
în miezul de fier al patriei,
sunt bunicii mei…
Această lacrimă,
cu dealuri veline şi văi
rodind roş-galben-albastre rime
şi stindarde carpatine,
este omul meu…
Această lacrimă,
dînd şah-mat timpului,
arzînd pe obrazul adevărului
ca săgeata iubirii,
este copilul meu…
Această lacrimă,
deschizînd toate lacătele
cu cheia sol a firului
de traista-ciobanului,
este copila mea…
Această închisoare de lacrimă,
veche de un secol,
căzută dintr-un geamantan
printre fisurile istoriei,
cu dealuri, rubine
şi rime-săgeţi carpatine,
arzînd adevărul iubirii,
deschizînd lacătele nemuririi
cu un fir de traista-ciobanului…
Cum sună ploaia…
Cum sună ploaia printre borne,
printre muguri curioşi,
pe zorindele aripi arcuite-n zbor,
pe turle şi-n jgheaburi,
pe corole şi irişi…
Cum se aude liniştea-ecou
în porii nefiinţei,
în amurg vom curge printre pietre,
printre muguri somnoroşi,
pe aripi frînte în turle şi-n jgheaburi,
pe corole fără irişi…
Dar eu, eu sunt aici…
Dacă nu ajung în somnul tău pe înnoptat,
priveşte înregistrarea video,
pe raftul de sus al timpului trecut.
De nu vin pînă la miezul nopţii,
caută fotografii color, coperţi,
diapozitive, în cutia ta neagră.
Dacă rămîn acolo şi peste noapte,
mă găseşti printre rîndurile de crăiţe.
Dacă nu sosesc nici la solstiţiul de iarnă,
aruncă repede năvodul în inima ta,
între două revărsări ale pămîntului roşu
s-ar putea să fi rămas privirea mea.
În cel mai rău caz, deschide dicţionarul
la litera arhanghelilor…
Cum sună ploaia…
Broboade de humă
Susură picăturile zdrenţuite ale amintirilor
printre ceţoase cruci cu umeri gîrboviţi
de lăsata lemnului, de uitarea-uitării,
pe sub brazi chirciţi de moroii dealului,
la urechea nucului înstăpînit peste clanuri de pelin,
la o ochire de trenul spre marile capitale…
Broboade de humă plîng fii şi soţi neglijenţi,
plecaţi să cosească vrejul timpului,
dornici să sădească pruni pentru languroasa zare,
să mîngîie tulpanul văilor, bretonul livezilor,
să îmblînzească fantasmele tolănite-n rîu,
să creştineze durerea plopilor, a rugilor de mure…
Broboade de humă rămîn în ogradă
să descînte prichiciul, buza fîntînii cu glanţ,
mîţele sticloase, golumbii neostoiţi din podul de tablă,
protofotografiile de nuntă, lămîiul înmărmurit
în gura beciului, ploaia de aur − destrămată strajă porţii
cu scîrţ, cîinele casei juruit de lanţ…
lîngă turla bisericii…
să rodească lănci de iris
aşteaptă icul primăverii
Broboade de humă