Pentru un cititor grăbit, cea de-a doua carte a Gabrielei Chiran, Triunghiuri captive (Editura Junimea, Iaşi, 2015) pare a continua linia tematică inaugurată de Bruiajul florii de cireş (Editura Timpul, Iaşi, 2014), acolo unde „vederea adumbrită” a maturei debutante releva cu precădere melancolicele înfiorări de „răsfăţ extaz iubire” ale unei interiorităţi în fond luminoase. Metaforele vegetale, utilizate şi acum cu o anumită frecvenţă („ori floarea nu-i destul de pură/ – polen, stamine, gineceu/ în rest ispită ori armură” sau „îmi cade lîngă pernă/ o frunză-duplicat/ din viitorul ce foşneşte sub timpanul/ încurcat/ – sînt presimţire” etc.), primesc totuşi o justificare identitară cu totul diferită, avertizînd asupra unei schimbări de fond a relaţiei eu-univers poetic. Metamorfoza este vizibilă şi în secvenţele, ceva mai numeroase, a căror scenografie are ca punct nodal descrierea unor cunoscute avataruri ale feminităţii postmoderne: „şi-un rece chip impersonal/ mă aţinti/ lunecător/ prin/ ochiul aburatic al/ felinei dulci de pe covor”  (arhetip). Ori: „se-ntorc spre mine feţe de hîrtie/ cu-acelaşi vag desen – neînrămate/ sar la oglindă ca să văd de-s vie/ adulmec şi respir pe săturate” (identitate). În mod vizibil, dincolo de aparentul recul într-o lume epurată de formele răului (prezent şi aici, în texte precum miraj, identificare, creştere sau austeritate – în ciuda aparenţelor, sinonime peritextuale ale solitudinii orgolioase), recentele captivităţi lirice ale autoarei ieşene se deschid mai ales spre ceea ce s-ar putea numi o o retorică a suferinţei intense. Predicaţia utilizată în cele mai bune texte din volum este aceea a negaţiei, a estropierii, a sfîşierii de sine – ce-i drept, nu o dată întru o recuperare a esenţialului, a durabilului: „smulg blonde plete suprim respirarea/ pe ritmuri virale”; „ce-i acru-mi spintecă timpanul”; „e ţintuit în mine el/ sau/ eu/ pe roata care/ primind cuţitele/ se învîrteşte/ cinic prevăzătoare (ţintă vie)”; „dulcele ţăndări se făcu/ albastrul deveni amar/ aroma-n cinci se dezmembră/ mătasea degustă din jar//…// n-am ochi nici mîini nu am/ papile oase/ li-s rosturile amalgam// cine mă coase?” etc. Finalitatea acestor estropieri voite merită însă cu siguranţă orice sacrificiu transpus liric, ne transmit mandatarii Gabrielei Chiran. În cheie ontologică, pare a fi vorba de o purificare avînd ca rezultat descoperirea unei altfel de case a fiinţei, considerate undeva un scrin durabil al absenţelor necesare: „să am un panaceu// însingurării adăpost// şi casă/ îngerului/ nomad al meu// deşteptător pentru latenţe// pentru captiva depărtare geam// triunghi/ părelnicei absenţe// scrin durabil pentru tot ce n-am”. În cheie strict po(i)etică, se mizează în mod clar pe o scuturare de neesenţial, pe o voinţă de cristalizare şi definire a propriei voci. Depăşind neliniştile de vector liric altminteri fireşti (nelinişti care primesc undeva, cum grano salis, un Ambalaj metaforic zoomorf: „sintagme-caracatiţe/ şarade-căngi/ surîs-rechin”), autoarea traversează, păstrîndu-şi intactă întreaga sensibilitate uşor anacronică, o „mare/ în derivă/ căutînd scăpare” şi chiar pare că iese învingătoare. Evident, la singurul liman care de la un punct încolo îi solicită forţele poetice: „de-o smerită literă/ m-agăţ/ pe care/ traversez/ noianul dimpotrivă// spre izvoare” (Semn). Certitudinea logosului taumaturgic, a vocabulei ce restituie fiinţei, fie şi post-thanatic, echilibrul originar – iată centrul de greutate al Triunghiurilor captive, desenate cu migală de Gabriela Chiran…