CEAŢA

Rostogolindu-mi copilăria şi visul,

O ceaţă albastră mi se vîntură-n os.

Izvorul din mine, nu Paradisul

Ca din fîntînă l-am scos.

 

Cuvintele mi le aud ca pe-o undă

În care lume mă revărs eu, oare?

Aş vrea să mă cunun şi să fac nuntă

Din nou, cu dragoste şi împăcare.

 

Neistovit, tata îşi ţine pasul,

Pînă în suflet luminat de-o stea;

Floare de nufăr luminează iazul…

Mi-i sîngele o salcie în carnea mea.

 

Lumina lunii funie se face,

Mi se-nfăşoară rece, peste gît.

De mult mai mult, de mii de ani încoace

Mi-i trupul o găoace şi atît.

 

Degeaba stau pe cîmp. N-aud nimic

Satul e tot ca sub o apă vie;

Sînt un stejar ce-mbătrînesc şi strig,

N-am nici în ghindă eu, copilărie!

 

Doar un suspin şi un oftat adînc

Prind în sămînţa mea ce va să fie.

 

De jale, rădăcina, din adînc

Se smulge singură reînvie.

Neistovit curge prin ceaţă tata

Şi ceaţa o preface-n flori de mac.

E clar. A curs în mine somn din cer şi gata

Adorm pe veci. încă visez şi tac!

 

PRIMĂVARA

În VICTORIA înfloreşte casa… Grădina

Ninge cu lumini. Fulgi cît o stea

Renaştere dau mamei mele, Elena.

Tata-i o umbră din care

Izvorăşte melancolic lumina

Totul uşor e pe lume…

Numai umbra amintirii e grea.

 

Pînă la casă

Orişice drum e o cărare geroasă

Ba chiar, de la gară drumu-i de viscol şi gol.

Nămeţi de timp înghiţim

întorcîndu-ne acasă,

Spre inima acestui pristol.

 

Drumul e leneş în amintire şi tandru

Ca un braţ de femeie, molatec, pe gît

Dar eu mă sufoc sub masca acestui scafandru;

Mor şi mă satur de izvorît.

 

Aşa e primăvara ce din plin izvorăşte.

Îţi pari dintr-odată tulpină, izvor;

Simţi cum din tine se naşte un peşte

Care un vierme va-nghite, întins de undiţa lor.

 

MI-AI FOST URZIT

Cum sună frunzele!… Ca un suspin.

Poate ca un surîs cînd cad şi mor.

Deşi ca ele cad eu mă ridic;

Arc pentru suflet îmi e creanga lor.

Chiar şi murind, parcă învăţ să zbor.

 

Frunzişul reînvie pe cărare,

Călcat de doi îndrăgostiţi… Sub paşi

 

O lume-nvie în acelaşi timp şi moare;

Sîntem deopotrivă trişti şi laşi

 

Nu ne gîndim la iarna ce-o să-ngheţe

Frunzele moarte, muguri nenăscuţi,

Cădem în toamna vieţii şi pe feţe

Purtăm sfîrşitul vremurilor, muţi.

 

Urzeşti, prin gînd, ca un păianjen plasă…

Parcă şi văd cum brume reci prin ea

Îmi vor închide drumul către casă;

Te voi vedea prin brumă, te-oi vedea

 

Cum, sec de suflet, îmi urzeşti mereu

Un voal de rece brumă de mireasă…

Deşi plîngînd, mă zbat, mă mulg din plasă

Şi mă cunun în cer cu Dumnezeu.

 

Îmi vine-n suflet şi-o pădure clară

În care frunzele, precum un dor

În mine cresc. O viaţă legendară

Trăiesc şi-n îngeri, după moartea lor.