Considerat unul dintre cei mai importanţi poeţi contemporani din Europa modernă, datorită prolificităţii şi calităţii textelor sale, (conform schiţei biografice din volumul Poeme alese), Menotti Lerro s-a născut la Omignano, o comună din provincia Salerno, în regiunea Campania, din sudul Italiei. A publicat 14 volume de poezie (ultimul apărut în ianuarie 2016, Pane e Zucchero, Editura Ladolfi), mai multe cărţi de proză, eseuri, teatru ş.a. A debutat în 2003 cu volumul de versuri Ceppi incerti (publicat la Florenţa pentru celebrul Caffè Letterario Giubbe Rosse). Operele sale au fost bine primite atît în ţară, cît şi peste hotare (în Anglia i-a fost dedicat în 2011 volumul The Poetry of Menotti Lerro editat de Andrew Mangham de la Universitatea dine Reading).

L-am întîlnit pentru prima oară la o serată literară organizată de Centrul Cultural Italo-Român din Milano la Consulatul General al României, cu ocazia Zilei Mondiale a Poeziei. Dialogul început atunci a dus la publicarea unor poezii ale sale în revista „Poezia”, numărul de iarnă 2015. Volumul său Poeme alese, ediţie bilingvă română-engleză, apărut în Italia, la Genesi Editrice, în 2013, va fi prezentat în revista „Convorbiri literare”. Dialogul nostru, rămîne deschis şi va fi prezentat în curînd cititorilor revistei. Deocamdată redăm în cele ce urmează fragmente din interviul acordat.

Marius Chelaru: Menotti Lerro, cînd ne-am cunoscut, la Milano, am amintit şi despre romanul tău Augusto Orrel: Memorie d’Orrore e Poesia/ Augusto Orrel: amintiri de groază şi poezie, apărut în 2007, şi despre amprenta biograficului din paginile acestuia (am în vedere şi cărţile tale The Body between Autobiography and Autobiographical Novel şi L’io Lirico nella poesia autobiografica dar şi Raccontarsi in versi. La poesia autobiografica in Inghilterra e Spagna, 1950-80). Apoi, scrii într-un poem: „Copilăria a fost prea scurtă./ O fugă peste cîmp,/ o numărătoare inversă.” Aşadar, să vorbim despre anii de început, de familie, de locurile natale, de Salerno, cum ai ajuns la primul poem!

Menotti Lerro: Iubesc mult poezia lirică. Poate pentru că viaţa mea personală o cere. Aceasta nu înseamnă, însă, că orice compoziţie a mea e autobiografică. Dar aş putea spune că jumătate din ea a fost, pînă acum. Buturugi incerte a fost prima mea poezie, scrisă la 16 ani, într-o zi cînd, dintr-o dată, mi-am dat seama că pentru a conserva emoţia minunat de dureroasă pe care o simţeam în acel moment, trebuia să o scriu şi că doar rafinamentul unui vers ales ar fi putut cît de cît ocroti acel ceva care n-aş fi vrut să se risipească precum imaginile create în faţa mea de fumul din sobă… Şi, de fapt, e de ajuns să îmi amintesc, recitind versurile în minte, ca acum, ca să văd şi să simt din nou totul… Şi totuşi, chiar dacă pare ieri, au trecut de atunci 20 de ani. Ce minune! Iată, poate la asta, printre altele, poate servi poezia şi arta, în general.

M.C.: „Oglinda apei este noroiul”… „Oglinda ne ia prin surprindere/ Îmbătrînim pe jumătate afundaţi/ în rîurile noastre”… Cum se vede prin „oglinda” poeziei omul/ eul/ lumea de astăzi? Şi cum priveşte poezia prin „oglinda” lumii”? Cum se vede pe sine Menotti Lerro prin oglinda „poeziei” şi prin cea a lumii?

M.L.: Sînt un visător, dar şi un om cu foarte mult simţ practic. Nu întîmplător am făcut studiile liceale de construcţii. Apoi chemarea poeziei, a literaturii, a limbilor străine, ca şi dorinţa mea nemărginită de a-mi pune la încercare forţele, m-au făcut să îmi schimb complet orientarea şi aşa am pornit pe lungul drum al artelor şi materiilor umaniste. Nu am uitat însă ce înseamnă să trasezi o linie dreaptă, cel de-al doilea principiu al termodinamicii, condiţia de maximă stabilitate a configuraţiei de „octet”, calcularea timpilor de parcurgere a distanţelor ori cum să înalţi/ să dărîmi un zid…

Mă simt, aşadar, ca făcînd parte din lumea concretă – cea care călătoreşte uneori pe căi periculoase datorită ignoranţei umane şi a tot ce ţine de ea – dar şi din cea a poeziei, care parcurge un drum anevoios din cauza prea multor personaje ambigui, care nu au nimic de a face cu ea, dar care o perturbă şi o sufocă, vrînd să se impună cu orice preţ, anihilînd în acest fel, cu forţa, pe acei puţini la număr poeţi adevăraţi care, din fire, nu au chef să lupte în bătălii aparent sterile (şi cît greşesc!).

Maşina umană mă fascinează mai mult decît o rachetă cosmică

M.C.: În poemele tale omul este ca un „loc de povestit”, dar şi de descoperit, continuu, cu sentimentele, cu mişcările, alegerile sale, tot  cu „defecţiunile” şi impactul acesta asupra celorlalţi. „Una din particularităţile mele este că am întotdeauna inspiraţie”, spui la un moment dat ca răspuns la o întrebare ce ţi-a fost pusă la întîlnirea de la consulatul român. Autobiografia dar şi viaţa, aşa cum este ea, cu diversitatea pe care o oferă oamenii par să fie unul din izvoarele tale de inspiraţie. Celălalt însă mi se pare înlăuntrul tău, felul în care cerni toate astea.

M.L.: Da, maşina umană mă fascinează mai mult decît o rachetă cosmică. De la frumuseţe la decădere, de la filozofie la defectele comunicaţiei, de la îmbrăcăminte la suflet, de mai avem unul cumva. E captivant să descrii toate astea, să îţi imaginezi ce mecanisme ne mişcă pe noi şi universul „nostru”. Mai trebuie să spun că este ceva înăuntrul meu pe care îl simt ca pe un flux de neoprit, ceva special, în stare să-mi cureţe arterele de toate reziduurile. Aş putea scrie poezie chiar şi în deşert, oricînd, pentru că simt în mine flori înmugurind, în orice moment, uneori părînd a fi nişte lalele negre. O dată am scris aşa: „Mintea îmi este un cimitir: florile zac alături de morţi.”.

M.C.: Şi, legat de asta, ai „subiecte” care te atrag în mod special, teme care îţi par mai aproape de sufletul tău? Cînd începi să lucrezi o faci ca urmare a inspiraţiei sau/ şi în urma unor gînduri care te duc cumva la un anume tip de planificare?

M.L.: Cum spuneam, pentru mine inspiraţia e neîntreruptă. Cînd învăţam trebuia să fac eforturi să mă concentrez asupra studiului, altfel aş fi dedicat zile întregi scrisului creativ. Îmi amintesc, spre exemplu, că de multe ori îmi veneau în minte versuri care îmi păreau atît de frumoase, dar nu mă ridicam din pat să le scriu. Îmi spuneam: ce păcat că acest vers, ajuns la mine în acest moment, este destinat să cadă uitării… şi de multe ori se întîmpla chiar aşa, pentru că în ziua următoare, mai totdeauna, în ciuda speranţelor, totul dispărea… Dar ştiam că alte flori ale minţii urmau să apară cît de curînd, ceea ce mă făcea să nu sufăr excesiv pentru acea pierdere…

M.C.: I Poeti Senza Cielo/ „Poeţii fără cer”. Vrei te rog să detaliezi puţin conceptul dar şi tot ce înseamnă asta, de la început, pînă la toate reverberaţiile avute?

M.L.: Baudelaire, cînd vorbea despre un albatros care nu ştia să meargă, descria nemaipomenit figura „poetului fără cer”. O fiinţă divină care are nevoie de spaţii ample pentru a se putea exprima şi a-şi arăta măreţia, dar care, coborît pe pămînt, devine neîndemînatic, pentru că e atît de dificil să rămîi lumină cînd te învăluie întunericul. Poetul, artistul în general, este după mine o fiinţă superioară, care a suferit într-o mai mică măsură în urma procesului degenerativ început, ca să o spunem creştineşte, odată cu alungarea oamenilor din paradisul terestru… Problema lui cea mai mare este legată de societatea consumistică, bazată pe aparenţe, în care evident nu îi este simplu să-şi găsească un loc potrivit. Poetul ar trebui să trăiască din poezie, din artă, să fie susţinut de Stat şi de ceilalţi oameni, deoarece reprezintă o figură care trebuie păstrată şi de la care ai ce învăţa. În schimb, ca urmare a forţei şi mai apoi a degenerării mişcării Romantismului, s-a ajuns la crearea unui profil neînsemnat şi înstrăinat.

Mi-am construit viaţa exact aşa cum am dorit

M.C.: Te-ai specializat în limba, cultura şi literatura engleză, dar ai predat şi limba şi literatura spaniolă. Viaţa te-a „împins” în aceste „direcţii”, sau atracţia a venit ca urmare a lecturilor ori a altor factori?

M.L.: Mi-am construit viaţa exact aşa cum am dorit. La 18 ani aveam deja clar în minte tot proiectul pentru următorii 20 de ani. Un gînd ascuns: să scriu toate cărţile pe care le aveam deja în mine şi pe cele care urmau să vină, pe rînd, să urmez studiile şi într-o zi să ajung profesor universitar. Mă simţeam în stare şi cred că am făcut-o. Şi trebuie să spun că ar fi fost chiar mai simplu într-o ţară meritocratică şi nu într-una sfîşiată de invidie. Dar, de multe ori, pot să spun că, în mod paradoxal, răutatea umană mi-a dat mai multă forţă…

M.C.: Ai o experienţă interesantă de viaţă, de jurnalist la Il Salernitano şi de colaborator la Editura Mondadori. Sînt slujbe care îţi oferă, fiecare în felul ei, o cheie spre un tip de înţelegere a lumii. Care dintre „chei” a fost mai aproape de sufletul tău?

M.L.: În ambele cazuri eram foarte tînăr. Am început colaborarea la „Il Salernitano” la 20 de ani şi a fost o experienţă formativă importantă, mai ales că a durat mulţi ani. Am amintiri de neuitat. Scriam despre cultură, politică, actualitate. Mă entuziasmam mult şi, printre altele, redactorul şef mă lăsa să scriu ceea ce vroiam şi să merg unde voiam. Petreceam uneori zile şi seri în redacţie, ceea ce era foarte stimulant. Acea activitate se potrivea perfect cu modul meu de a fi, mi-a întărit autostima. La fel de importantă şi intensă a fost şi experienţa la Mondadori. Dar eram încă tînăr şi visam să îmi continui studiile şi să ajung profesor. Aşa că am renunţat în scurt timp. Dar, repet, mi-a lăsat un important bagaj formativ, mai ales în a înţelege ce este o carte în materialitatea sa, în amplasarea ei în spaţiu, cum se promovează un produs editorial, etc. Mi-am putut da seama ce se află cu adevărat în spatele unei cărţi sau unui autor şi cum poate uneori să fie îmbunătăţit substanţial un text datorită unor mari profesionişti. Adevărul despre un autor, o carte, poezie, literatură şi artă este dificil de înţeles şi de pătruns… diferă mult în funcţie de punctul de vedere, care determină viziunea subiectivă şi univocă.

M.C.: Sînt şi „capitole” mai aparte în viaţa ta: profesor pentru studenţii cu nevoi speciale şi interpret la un dialog internaţional inter-ţări legat de Committee on the Rights of the Child (CRC). Vrei te rog să ne vorbeşti derspre aceste experienţe?

M.L.: Sînt încîntat de această întrebare. Mai ales în ce priveşte experienţa de asistenţă în institute liceale. Îmi fusese dată posibilitatea de a începe un doctorat, dar nu ştiam încă răspunsul la cererea de bursă de studiu, aşa că, între timp, am acceptat o supleanţă la Vercelli pentru a mă putea descurca din punct de vedere economic. Anul acela am înţeles ce minunat e să predai în acest cadru, că cei cu dizabilităţi au şi sînt în stare să dăruiască şi celorlalţi atîta dulceaţă, inteligenţă şi frumuseţe. Orice profesor ar trebui să facă o astfel de experienţă cel puţin un an. Te formează profesional, deschizîndu-ţi porţile unei lumi uimitoare. Experienţa de la Geneva, în schimb, a durat cîteva zile. În calitate de traducător am acompaniat-o pe ambasadoarea italiană pentru drepturile copilului la o conferinţă la sediul ONU. A fost o experienţă încîntătoare şi, în acelaşi timp, distractivă, dat fiind că nu era o activitate pe linia pregătirii mele profesionale.

M.C.: Lucrurile s-au schimbat mult după 1989 în Europa. Acum mulţi români sînt în Italia. De altfel, ne-am întîlnit la o seară a poeziei române şi am înţeles că ai cunoştinţe legate de literatura noastră. Cum „se văd” literatura/ cultura/ poezia română în Italia, în opinia ta, este România cunoscută şi astfel?

M.L.: România are o importantă cultură literară. Dacă e să ne referim la cea contemporană, Marin Preda cu scrierile sale care îşi trag seva din rădăcinile rurale şi din cotidian, dar şi, de exemplu, Mircea Dinescu ori Marin Sorescu, pe care îi apreciez. Este o umanitate puternică şi impresionantă în aceşti artişti, o dorinţă de a salva şi de a-şi afirma propria identitate, propriul folclor, propriul drapel, chiar în condiţii de dizidenţă şi de luptă. Pe urmă, cînd mă gîndesc la România nu pot să nu citez locurile şi atmosfera create, chiar dacă zugrăvite de un irlandez, în jurul mitului principelui Vlad III al Valahiei (cunoscut sub numele de Dracula sau Vlad Ţepeş), la dramatica lui poveste de dragoste, de durere, de oroare, de opoziţie faţă de Biserică şi la ale sale, uneori demenţiale, legi şi condamnări.

M.C.: Mulţumindu-ţi pentru amabilitatea de a accepta să avem acest dialog, să încheiem cu proiectele tale, în speranţa ca vom avea ocazia să ne mai întîlnim şi cu alte prilejuri.

M.L.: Printre numeroasele mele proiecte de viitor se află texte de poezie şi proză, ca şi traducerea şi punerea în scenă a primei mele piese de teatru intitulată Donna Giovanna. Versiunea în limba română a fost realizată de prietena noastră Florentina Niţă, căreia îi mulţumim şi pentru faptul că a intermediat acest dialog. Această nebună, înţeleaptă, minunată călătorie continuă… Vă mulţumesc!

Versiunea română. Florentina NIȚĂ