Ar putea fi vorba de o concurenţă între genu­rile literare sau chiar între arte diferite, atunci cînd genurile literare sau artele ar coincide perfect în ce priveşte natura lor, mijloacele lor de expresie şi, mai cu seamă, bucuria pe care ne-o dau şi emoţiile pe care ni le provoacă. Dar fiecare dintre ele ne mişcă în mod diferit şi atinge în noi alte fibre. O poezie bună stimulează gîndirea, te îndeamnă la meditaţie. De asta, o poezie trebuie făcută cu inte­ligenţă, nu numai cu sentiment. Desigur că ea trezeşte sentimente, evocă şi provoacă stări afective, dar o poezie care se mulţumeşte numai cu atîta, nu este completă. Asta însă nu înseamnă de loc că poezia trebuie să enunţe, să dezvolte şi să comen­teze idei, aşa cum ar face un studiu sau un eseu – să fie ceea ce germanii numesc Gedankenlyrik, lirică de idei, care expune idei, fiind aşadar ceea ce obişnuit se numeşte poezie filozofică. Această poezie e seacă şi nepotrivită prin definiţie, o dată ce îşi propune să realizeze un scop care nu e al ei, ci al activităţii ştiinţifice. Bucuria intelectuală pe care o dă poezia e de altă natură. Poetul lucrează în primul rînd cu corelaţii şi cu asociaţii, încercînd să găsească acele corespunderi, dintre care cîteva le aminteşte Baudelaire într-o poezie celebră: „Natura e un templu ai cărui stîlpi trăiesc/ Şi scot adesea tulburi cuvinte, ca-ntr-o ceaţă;/ Prin codri de sim­boluri petrece omu-n viaţă/ Şi toate-l cercetează c-un ochi prietenesc”. Poezia nu are nevoie să-şi procure arme noi ca să înfrunte ,,concurenţa” celor­lalte genuri literare sau celorlalte arte. Cu mijloa­cele pe care le are, poezia poate „capta” oricînd cu succes interesul publicului. Dintre aceste mij­loace, principalul mijloc este ritmul. Ritmul este în poezie factorul fundamental; este singurul care deosebeşte în chip hotărît poezia de proză, este însăşi condiţia de existenţă a versului. Fără ritm, nu există vers. Versul fără ritm este o absurditate, este tot aşa cum ai spune focul fără căldură. Fără ritm, poezia este proză, o proză care poate avea mari calităţi de stil, care poate fi plină de gîndire poetică, poate fi construită cu un mare meşteşug în ce priveşte armonia şi echilibrul perioadelor, dar care este şi rămîne proză. O astfel de proză poate fi mai poetică decît o poezie alcătuită din versuri corecte sau mediocre; totuşi, din punct de vedere formal, ea nu este, nu poate să fie decît proză, fiindcă nu  are ritmul necesar existenţei versului.