Cu volumul de poeme intitulat ,,Fiordurile memoriei” (Editura ,,Cetatea Doamnei”, Piatra-Neamţ, 2014) poetul Mihai Merticaru adaugă o nouă coardă lirei sale, ale cărei note erau prefigurate de celelalte volume de pînă acum, şi anume colocvialitatea.

Arhitectonic, volumul este constituit din două părţi: ,,Papier maché” (obiecte din pastă plastică şi ,,Papier collé” (colaj).  Admirăm, ca şi la volumul precedent, acribia cu care şi-a întocmit ,,Fişa biobibliografică”, ,,Reperele bibliografice” şi ,,Referinţele critice”, urmare a studiilor universitare temeinice cu magiştri iluştri în Iaşii studenţiei noastre, capitala afectivă şi spirituală a ţării. Avem de-a face cu o poezie cerebrală care presupune un cititor avizat şi, în acelaşi timp, un om cu o cultură peste medie; titlurile unor poeme (,,Enalàgă”, ,,Nosografie”, ,,Zoopsie”) trimit direct la dicţionar.

Poemul care dă titlul volumului îmbină elementele de cosmogonie cu cele de sociogonie ca în capodopera eminesciană ,,Scrisoarea I”. În ,,Supa primordială” a apărut viaţa şi-n ,,fiordurile memoriei ancestrale” ale mării-mame, monada prizonierului şi temnicerului ,,homo aestheticus”. Istoria omenirii trece prin ,,harababura babeliană” şi prin ,,apocalipsa de catifea” peste toate veghind blagian ,,ochiul orb atoatevăzător” care ,,intuieşte/ de ce s-au ascuns merele de aur ale nemuririi”. Nu sîntem însă singuri în univers: ,,pe ceruri abia visate strălucesc alţi sori/ memoria universală în continuă efervescenţă/ este bombardată cu informaţii din/ îndepărtate galaxii/ iar tu nu ştii că tristeţea ta umblă într-aiurea desculţă şi despletită/ viscolind prin amintiri bulgări de lumină/ astrală şi acorduri muzicale inefabile” (p.23).

Temele şi motivele noului volum oscilează între jubilaţie şi angoasă, între feerie şi dezamăgire, între iluzie şi deziluzie, între satul natal (Beţeşti), o Arcadie reală, nimbată de amintire, în care fiul risipitor se întoarce, fiind cuprins de ,,încîntare şi stupoare” şi simfonia anotimpurilor (,,Primăvară”, ,,Panteism”),  dar axul central al cărţii este memoria, uneori atinsă de paramnezie, însă de cele mai multe ori fidelă, balzaciană, fiecare amănunt fiind semnificativ, ieşind de fiecare dată ,,de sub pojghiţa uitării”. Ici şi acolo, cîte un acord final aminteşte de ,,dulcele stil clasic”: ,,se lasă ceaţa unui destin incert/ în sfîntă anxietate expert”; ,,un fel de poem nescris/ umbră a umbrei unui vis”.

Mihai Merticaru este un poet profund religios, una dintre trăsăturile fundamentale ale divinităţii fiind ubicuitatea, surprinsă magistral în poemul Hierograme (pag. 30), pe care îl cităm în integralitatea sa, pentru a oferi cititorului o imagine despre partitura complexă de sugestii şi metafore îmbinate într-o ochestaţie suavă ce armonizează contrastele: Divinul sălăşluieşte în miezul tainei/ în cerul ceruleu din fiinţa ta/ în fiecare punct al infinitului/ în fiecare fald al vieţii// în freamătul culorilor din vitraliile/ unei catedrale// în sămînţa care se visează plantă înfloritoare/ în orice grăunte de mister// în arabescul oricărui templu// în raza de lumină şi-n picătura de ploaie/ într-o lacrimă curată ce se prelinge/ din ochii dessolziţi// în trilul privighetorii şi-n susurul izvorului/ în cuibul plin cu ouă al rîndunicii// în primul ghiocel şi-n floarea de cireş/ în fluviul fără maluri// în limba ceasului şi-n sunetul clopotului/ în zorii dimineţii şi-n lumina amiezii/ în gîndul cel bun al omului blînd// în prima vocală rostită de primul muritor/ în flacără pămînt şi apă// în bobiţa de strugure şi în bobul de grîu/ în ochiul care citeşte Tatăl nostru// dar şi în cel mai mare deşert de pe planetă/ care abia acoperă o părticică a// multului puţin dintr-o inimă/ pustie…

,,Urcat în şaua gîndului” poetul Mihai Merticaru hoinăreşte pe ,,Calea robilor” atras de ,,Miraje”, avînd ,,Obsesii”, străbătînd ,,Abisuri” şi ,,Depărtări”, mereu în căutarea esenţelor ce reconstituie un univers aparte, de o remarcabilă forţă de seducţie. Departe de retorica ultimelor decenii, cu o memorie afectivă mereu proaspătă, poetul deţine o ştiinţă a construcţiei prin acumulare şi printr-o tehnică a colajului, printr-o dicţie densă, plină de surprize semnificative, încrîncenîndu-se să capteze tot ceea ce e etern în efemer şi celest în terestrialitate.

O trăsătură distinctă a liricii sale este muzicalitatea ce însoţeşte versurile din acest volum- ca şi din cele anterioare – care se naşte din ritmul rostirii, din tonul uşor elegiac, din armonia intrinsecă a cuvintelor. El scrie un ,,Roman versificat” al propriei memorii, o ,,poveste cu toate ferestrele deschise/ spre o lungă înşiruire de măşti erotice/ dinspre neunde şi nicicînd/ spre liniştea nimicului absolut” (,,Bolgie”) astfel, din ,,Fiordurile memoriei”, alungînd, pe veci, ,,Uitarea”.

Mihai Merticaru este un intelectual pur sînge, un poet cerebral din familia nobilă a poeţilor de mare cultură. Predispoziţia spre meditaţia filozofică, alternanţa registrelor, echilibrul frazării, acuitatea percepţiilor, autenticitatea rostirii poetice dezvoltă ample şi semnificative wsensui. Capabil să dezvolte registre lirico-tematice variate şi complexe, cogitativ şi elegiac totodată, poetul aspiră la recompunerea unui spaţiu paradigmatic sprijinit pe un inedit univers de imagini, parabole şi simboluri.

Prin stilul său elegant şi elevat, inaccesibil profanilor, poetul Mihai Merticaru este un lord al fiordului poeziei contemporane din marea cea mare a liricii naţionale şi universale, un visător incorigibil şi rătăcitor pe tărîmurile iluziei şi ale visului, un căutător înfrigurat al sensului existenţei.