Deşi aproape consătean, pe Cristinel Popa l-am cunoscut abia anul acesta, cu ocazia aniversării, la Huşi, a vârstei de 70 de ani a criticului şi eminescologului Th. Codreanu.

Mi-a spus despre sine că-i reporter la Jurnalul Naţional, pentru zona Moldovei, că este, la origine, matematician, dar că scrie şi poezie, ba chiar şi publică. M-a bucurat să aud că în comuna mea, acest loc pe care eu îl socotesac mirific, frumos şi fericit pliat pe văi adiacente albiei Prutului, s-a mai născut un poet. L-am rugat să-mi trimită şi mie câteva din creaţiile lui lirice. A făcut-o cu promtitudine. Erau vreo zece-douăsprezece poeme, probabil fragment din vreo viitoare carte. Am citit primele două-trei texte, apoi m-am oprit şi-am respirat adânc, gândind că am în faţă un manuscris care trebuie atent descifrat. Concluzia, la sfârşitul demersului,  era una clară. Cel care le elaborase era poet autentic.M-a impresionat greutatea eului liric care mi se prezenta. Aveam senzaţia că mă aflu într-un câmp larg, numai eu şi el în faţa mea, şi totuşi fiind obligat să mă dau deoparte, ca să poată trece. În zece poeme se reflecta un întreg univers spiritual, perceput din unghiuri diferite de observaţie. Aşteptam să văd de care, anume, se va ataşa poetul, ce drum de investigaţie îşi va alege, dar nu m-am dumerit până la urmă, constatând că autorul, în calitate de trecător prin poezia vieţii, a dat peste un râu îngheţat, şi încearcă să vadă pe unde crusta e mai groasă.

Între timp, aflu întreg CV-ul lui Cristinel C. Popa. A studiat matematicile, urmează cursurile unei Şcoli Populare de Arte, din Iaşi, este câştigătorul “Premiului special pentru reportaj” decernat de Clubul Roman de Presa. Nominalizat cu o anchetă (alaturi de nume mari ale jurnalisticii mondiale de la institutii media prestigioase precum: BBC, Financial Times, Express, The Guardian, The Observer, El Mundo, El Pais, Daily Mail, TVE, Sunday Mail, Daily Telegraph, The Times, ABC, etc. Nominalizarea a fost facută într-un material de sinteză apărut sub egida Parlamentului European. Referirea la Cristinel C. Popa apare la pagina 214 a documentului aflat pe site-ul Parlamentului European, şi, lucru extrem de important, mai aflu că vasluianul nostru este reporter la Jurnalul Naţional de zece ani.

Iubeşte şi scrie poezie. A debutat în 2013, cu volumul În numele tatălui, la Editura Junimea, Iaşi, carte despre care au scris Liviu Pendefunda şi Th. Codreanu. În acelaşi an mai publică un volum, Vagabondul stelar, la Editura Contact Internaţional. Criticul huşean îl consideră o mare promisiune a ultimului val de poeţi tineri, de sorginte soresciană, în vreme ce Liviu Pendefunda crede că poetul matematician face, în cartea sa de debut, o „hermeneutică ocultă a mileniului“.

Primesc, acum, macheta volumului Matematica iubiri, în curs de apariţie, la una din editurile bucureştene. E ora târzie, de culcare, şi-mi zic, hai să văd despre ce este vorba. Murmur: citesc un poem, două, apoi mă culc şi reiau lectura mâine, când voi fi odihnit. Nu reuşesc să fac ce mi-am propus. Dacă începi să-l citeşti pe Cristinel Popa, textul te târăşte pur şi simplu, te duce spre final, fiindcă ai senzaţia că tăvălugul liric, acela pe care eu îl percepusem de la primul contact cu poezia lui, te prinde, te agaţă şi te trage după sine.

Cristinel Popa este un poet grăbit. El doreşte să spună totul despre lumea în care trăieşte şi visează, într-un singur poem, dacă se poate. Asta se datorează, probabil, faptului că are impresia descoperirii harului său poetic cam târziu, după ce a făcut ce a putut, ca să devină matematician şi ziarist. Trăiri şi sentimente, gânduri şi idei dătătoare de speranţă şi frumos, coexistând cu obsesii funebre, cu spectrul Apocalisei. În acelaşi poem se declanşază toate etapele existenţei umane. De la proaspăt, curat şi ingenuu, la scrâşnet disperat, îngrijorare şi spaimă în faţa morţii. Lumea se relevă poetului ca un grandios spectacol, fapt care stârneşte uimire şi interogaţie în sufletul privitorului, dar, paradoxal, tabloul care îl încântă intră în disoluţie concomitent cu actul naşterii lui. Poetul se alege cu regretul celui care a văzut un film minunat, dar pe care pelicula, mult prea grăbită, i l-a răpit din ochi. Atunci se petrece momentul cel mai spectaculos din viaţa de creator a lui Cristinel Popa. Se foloseşte de urmele lăsate de adevărata viaţă, de relicve, de semne, de gesturi, un petic de hârtie, o frunză, un tren pierdut în noaptea unei urbe, sau ceva din chipul iubitei, şi, pe baza acestora începe să recreeze ceea ce a văzut şi pierdut din punct de vedere real. Dar, surpriza! Nu-i mai iese acelaşi peisaj, privit în copilărie, sau visat. Rezultă un univers pastelizat, puternic sensibilizat şi extrem de sugestiv, adică chiar lumea poeziei, care, zice el, este, de fapt, viaţa autentică, pe care o trăim zi de zi.

Poetului încă nu-i este clară noţiunea de poezie. Ce-o fi aceasta? Un ideal greu de atinis, un tărâm promis doar „aleşilor“, geometrizat, divin secţionat, la îndemâna doar a geniilor, sau o stare, a lucrurilor, a naturii şi a Universului? Specialiştii în materie încă nu s-au hotărât să dea o definiţie categorică.

Personal, tind să cred că poezia este chiar ceea ce încearcă să realizeze consăteanul meu: să depistezi nuanţe, să vezi, prin benoclul minţii şi sufletului, acele lucruri şi fenomene, să simţi şi să trăieşti acele stări de graţie care nu-s la îndemâna tuturor muritorilor; să-ţi cânte Universul şi Sfânta Natură, iar tu să le poţi asculta fără instrumente de augmentare a culorilor şi sunetelor, să simţi clipa cum îţi încearcă genele precum un fluture de noapte, să fii cântarul infinitizecimalelor vieţii şi lumii. Iată şi mostra:

Sunt geometru iscusit

„Sunt un geometru iscusit. Studiez partea nevăzută a

lunii şi găurile

de foc.

Sunt cel mai mare geo-metru în viaţă! Primul care află

pe ce parte cad frunzele. Şi cât sânge ţâşneşte la im-

pactul cu Terra. Studiez, studiez îndelungat la umbra

astrului nevăzut forma şi alcătuirea lumii. La frunze, de

exemplu, eu sunt cel care măsor câtă suferinţă există la

contopirea cu pământul. Dacă iarna le e frig, dacă vara

le

frige. Sunt un geometru iscusit, cum spuneam!

Mă interesează cât de greu îi este, luminii de exemplu,

să înoate diafan printre stele şi ani, să treacă printre

crengile de copac pentru a ne mângâia sufetul, privirea

şi creştetul încins.

Instrumentele mele de măsură ating sunetul, aleg forţa

şi triază energia. Eu, de exemplu, aflu care e forţa de

penetrare a ţipătului

unei crengi atunci când este ruptă.

Aparatul meu simte cum plânge pământul ori tremură

luna!

Aud de departe plânsetul copacului încolţit de drujbă,

ori cântecul straniu al calului de lut. De ce nu, chiar

vorba domoală a norilor, asemenea glasului pestriţ al

ulcelelor pe acoperişului ploii.

Da, simt o milă desăvârşită la tot ce înseamnă suferinţă.

Sunt pasionat de depăşirea luminii de întuneric. De

cursa nebună dintre zi şi noapte. De cum învinge umbra

dimineţile ascunse…. “

Coardă extrem de sensibilă în vântul existenţial, poetul se interesează de poveştile vesele sau triste care se ascund după lucruri şi gesturi banale. N-ar fi plictisitor să fie doar atât? Desigur. Au mai făcut-o şi alţii, dar nu în felul lui Cristinel C. Popa. Ca simplu cititor, te izbeşte, din capul locului, structura discursului său liric. Poetul îmbracă haina mucalitului, se aşază la gura sobei şi începe să povestească idei, stări, gânduri. Da, am spus-o bine: să povestească. Nicio întortochere de cuvinte, niciun epitet cochet, nicio metaforă fluturând la gâtul vreunui vers, ci o relatare sinceră, aproape prozaică, dar grea de semnificaţie, despre cineva sau despre ceva.

„E o limbă domoală, deloc ascuţită. Vocalele/ şi silabele sale se contopesc într-un S.O.S bărbătesc./Strigăte disperate sunt traduse în sentimente.“zice poetul, referindu-se la profesorul care predă elevilor lecţia despre sentimente, şi-n care recunoaştem, de fapt, propriul său limbaj.

Dar, pe măsură ce relatează, ascultătorul îşi dă seama că se află în spaţiul unei pilde, în genul celor de care Biblia este plină, face ochii mari şi, la final, încearcă să tragă învăţătura. Toate cele 41 de poeme ale cărţii au aceeaşi structură : o parte introductivă, care ne oferă o constatare, o concluzie sau o provocare, „Astăzi mi-am lins protector rănile/ Braţul tăiat l-am aşezat pe masă/ Durerea pâlpâie încă în minte“(Rănile), sau „Ploua colosal/ Şi divin pe pământ/ stropi mari, cât o supernovă, treceau razant, pe lângă străzi, se/ topeau în călduri…(O plimbare prin cimitir); mijlocul sau centrul poemului, în care luăm cunoştinţă de faţetele, întruchipările lucrului sau fenomenului pus în dezbatere, aşezat în focul de artilerie al cuvintelor, „Frate din corzi de metal, din arce şi lănci înlemnite,/ Scoate-ţi dinţii de fier din inima-mi nevinovată./ Şi adu-mi amintirile înapoi,/ Îi vreau pe bunicul, pe tata, pe unchiul. Cum or fi ei: din/ sânge,şi/ piatră, din oase, din lemn./ Fie şi scoarţe sau coji, din fluiere de crengi sau cuţite de/ aşchii./ Îi vreau înapoi“ (Vânătoare de amintiri), unde fratele, căruia se adresează sufletul îndurerat al urmaşului, nu-i decât un nuc rămas din vremuri, pe-o culme de deal; şi finalul, căzut, de obicei, ca o ghilotină, fiindcă el pune punctul pe i, pronunţă sentinţa, trage cortina şi ne ascunde o lume întunecată, cu puţine speranţe, fie în plan intim, personal, fie în cel politic sau social. „Pentru cei de aici, care nu ne înţeleg, tu eşti în continuare/ un mic copil de cimitir. Primul nou-născut al morţii din/ familie./ cel de la care noi suferim prea mult. Mă doare prea tare/ murirea ta, tată. Omoară-ţi murirea pentru o clipă şi/şopteşte/ ceva! Îţi sărut picioarele. Tatăl meu şi la bună vedere!“(Îţi sărut picioarele, tată!)

Poezia lui Cristinel C. Popa curge, în primul rând, din sentiment. Imaginaţia are un rol decorativ într-o poezie de-o asemenea factură. Ea slujeşte doar la punerea în scenă a ideei.Trăire, trăire, şi iar trăire. Apoi, meditaţie. Şi una care bate mereu spre izvoarele durerii, umane şi universale. Tonusul moral manifestat de poet este în contrast cu tinereţea lui. Deşi pline de farmec prin ce şi cum spun, aceste poeme sunt pline de nefericire. Nu întâmplător, Cristinel C. Popa a debutat cu un volum în care „plânge“ după tatăl său, plecat printre stele. Cartea În numele tatălui era un bocet imens şi apăsător. Se pare că sentimentul sfâşierii, cu care ne acoperă ideea morţii, şi-a pus pecetea pe-ntreg demersul său liric.

Cred în viitorul literar al lui Cristinel C. Popa. Are forţă, are sentiment şi viziune, citeşte mult, vede multe, se plimbă printre oameni şi scrie despre ei. Este îndrăzneţ şi cutezător. Dar i-atrag atenţia, cum, de altfel, o făcea şi Th. Codreanu, la cartea sa de debut, că schelăriile, cât ar fi ele de metalice, ruginesc, odată şi-odată. Aşa încât, poemul său de viitor va trebui să dobândească aripi de rezervă, în clipa înălţării spre frontispicii, adică scenarii şi forme noi de expresie, şi, dacă se poate, un suflu întregit, un cuget eliberat de sechele existenţiale, de angoasă şi milă, fiindcă, nu-i aşa? Viaţa este şi bună, şi rea, şi frumoasă, şi urâtă. Iar poezia trebuie să fie viaţa însăşi. O spune chiar poetul.