Volumul de debut al Gabrielei Petrache, Forme şi funcţii ale grotescului în proza românească (Editura Universitas XXI, Iaşi, 2014), la origine teză de doctorat, readuce în atenţia cercetătorilor români un concept care a cunoscut o bogată carieră în mai toate domeniile artei şi în consecinţăa suscitat interesul esteticienilor, filosofilor şi criticilor de artă moderni sau postmoderni din diverse spaţii culturale: Karl Rosenkranz, T. Th. Vischer, John Addington Symonds, Thomas Wright, Wladyslaw Tatarkiewicz, Philip Thomson, Evanghelos Moutsopoulos, Madeleine Sechter ş.a. Sub atenta îndrumare a unuia dintre cei mai competenţi şi exigenţi conducători de doctorat ai Literelor ieşene (d-na prof. univ. dr. Elvira Sorohan), autoarea lucrării trebuie să le fi parcurs, cu egală rîvnă, studiile canonice dedicate conceptului. Cu toate că e bine informată şi din bibliografia românească, inevitabil mai săracă, a temei, cartea nu e totuşi concepută ca o sinteză exhaustivă în care să se recapituleze, cuminte, cele mai elocvente puncte de vedere în privinţa acestui subiect. Căci prezentarea lor analitică, altminteri bine concepută (Conceptul de grotesc. Interferenţe cu alte categorii), urmată de o survolare a teritoriilor artistice în care avatarurile grotescului sînt captivante şi ofertante hermeneutic (Reprezentări istorice ale grotescului în literatură şi artele plastice. Forme şi funcţii), nu fac altceva decît să pregătească, mai exact, să instrumenteze demersul aplicativ propriu-zis al cercetătoarei.

Capitolele cu adevărat personale ale cărţii investighează modurile specifice în care s-a manifestat grotescul în creaţiile cîtorva autori români de vîrf, pentru prima dată re-citiţi şi aşezaţi împreună sub această cupolă problematizantă: Grotesc şi alegorie. Dimitrie Cantemir; Grotesc şi comic. Ion Budai-Deleanu; Proza satirică şi pamfletară cu implicaţii groteşti. Ion Heliade Rădulescu; Rîs şi grotesc. Ion Creangă; Grotesc şi absurd. Urmuz. Diferenţa specifică este totuşi, în fiecare caz, punctată cu o rară limpiditate. Astfel, „complicatul obrăzar alegoric aplicat discreditant de Dimitrie Cantemir personajelor din Istoria ieroglifică este o manieră de a face frondă realităţii grotesc deformate”; „Universul himeric al Ţiganiadei capătă, în viziunea parodică a lui Ion Budai-Deleanu, accente burleşti şi caricaturale, vizînd «lumea pe dos» şi sistemul ideatic iluminist”; „Proza satirică şi pamfletară a lui Ion Heliade Rădulescu are implicaţii groteşti, satiristul avînd în vedere caracterologia sarsaililor şi ciocoilor striviţi de şarja caricaturală a pamfletului presărat cu invective, blesteme şi obscenităţi de limbaj”; „Grotescul de efect umoristic vizează, în Poveştile lui Ion Creangă, eliberarea prin rîsul sărbătoresc de tot ceea ce este urît şi rigid în universul înconjurător”. În sfîrşit:  „Grotescul şi absurdul capătă noi nuanţe în literatura avangardistă a lui Urmuz, atenţionînd asupra neliniştii şi impasului secolului şi parodiind sentimente, trăiri, aspiraţii, existenţa însăşi, percepută ca o imensă maşinărie absurdă sau ca o grotescă butaforie”.

Scris cursiv, curat şi elegant, rezistînd tentaţiei de a miza, precum obiectul său, pe stridenţe sau extravaganţe, fie ele analitice ori stilistice, opul se impune prin seriozitatea documentării şi miza în fond pedagogică: parcurgîndu-l, cititorii au multe de învăţat despre avatarurile istorice ale acestui concept manifestat cu precădere în artele vizuale şi artele cuvîntului. Arcul interdisciplinar al autoarei e suficient de bine încordat, aşa încît şi admiratorii împătimiţi ai unor domenii conexe (estetica, artele plastice, antropologia culturală) vor găsi de bună seamă premise incitante sau puncte de vedere care să le stimuleze interesul pe marginea reprezentărilor de vector grotesc în discursurile specifice.