Din conţinutul poemei rezultă altceva şi anume, faptul că bărbatul (geniul) a acceptat de mai multe ori starea împărtăşirii erotice, altfel ce rost avea să amintească (să reproducă, de fapt), cuvintele fetei (omului de rând?!) care încep cu „iar […]”, subliniind astfel că personajul masculin reia căutarea adevărului absolut. El nu a proiectat şi nu a refuzat proiectul fetei, ci chiar a participare la jocul erotic în afara momentelor de revenire asupra cugetărilor profunde în căutarea aşa-zisului adevăr-absolut, sintagmă care ascunde neputinţa OMULUI de a pricepe rostul lui în lume şi care nu poate să fie cunoscut din cauza raţiunii sale limitate date de destinul său fixat originar. Mai departe, susţinerea, fără argumente luate din discursul poetic, că „eşuarea” (noţiune fără acoperire în context) se petrece din cauza „confuziei bărbatului asupra căilor omului de a fi fericit”²⁴ – fantezie critică stupidă întrucât acesta, în poezie, ştie că iubirea reciprocă, totală, concretizată cu abnegaţie, este o astfel de cale: „Ah! ea spuse adevărul”. O trăsătură de caracter total nepotrivită i se atribuie bărbatului cu preocupări spirituale profunde: „Orgolios, acesta nu vrea să se lase amăgit de instincte”²⁵ – este o formulare critică stupidă deoarece nu rezultă din context şi nici în manieră schopenhaueriană, nici în manieră modernă geniul nu este surprins ca vanitos, trufaş, trăsături degradante. Formularea este ambiguă, despre care instincte este vorba? Despre cele care stau la temelia manifestării fetei? Despre cele proprii, înfrânte? – pentru că tinerii studioşi de astăzi ştiu din parcurgerea informaţiei la zi şcolare şi prin internet că instinctul este caracteristic pentru toţi indivizii speciei om. Iată de ce susţinem necesitatea unei lecturi adevărate, din perspectiva modernă pentru perceperea corectă a mesajului artistic!

Alte interpretări: „aflat sub curgerea timpului – şi aici începe să apară tema fundamentală a poeziei”, vasăzică asta e tema fundamentală a poemei?!?, „omul nu se mai poate întoarce şi clipa consonanţei sufleteşti, care i-ar fi putut aduce fericirea, rămâne pe veci pierdută”²⁶ – tema timpului este, dar una secundară în poemă, ca şi celelalte: a iubirii, a naturii, a căutării adevărului absolut ş.a. pe acestea construindu-se tema cu adevărat fundamentală, de înaltă generalitate şi de profundă cugetare, care o cuprinde pe cea a timpului, a iubirii ş.c.: condiţia umană tragică şi asumarea tragismului condiţiei umane. Nu pentru că omul nu se mai poate întoarce în trecut este trist în Lume (e lucru cunoscut în opera eminesciană faptul că «Astăzi chiar de m-aş întoarce// A pricepe n-o mai pot» şi o subliniază atâtea expresii consacrate, de pildă: Toate la timpul lor; timpul dus e bun dus), ci pentru că omul nu ştie, deşi se bucură te toate ale existenţei (cugetare, iubire etc.), cine este, care este rostul lui pe Pământ, încotro se îndreaptă.

Este răspândită în critica literară confuzia dintre condiţia umană (destinul omului în lume, imuabil prin decizia originară a Absolutului) şi condiţia existenţială (determinată, variabilă, multiplă, din punct de vedere istoric, social, economic, moral etc.).

Iată de ce numesc interpretări deviate formulările: „[…] versul ultim („Totuşi este trist în lume” – cu semnele de punctuaţie ale originalului „…” şi „!” eludate în transcrierea autoarei, s.n. D.U.) exprimă o oboseală dilatată cosmic”²⁷ şi „există în Floare albastră mai multe teme şi motive: […] proiecţia cosmică a tristeţii”²⁸ sau : „[…] cuvânt („Totuşi, s.n., D:U.) a cărui încărcătură stilistică, dirijată de gândirea înaltă a poetului, depăşeşte cu mult condiţia lui modestă de adverb”²⁹ (sic!).

Sunt total eronate notele: „[…] versul final conferă ambiguitate limbajului poetic […]; Ambiguitatea susţinută de adverbul totuşi din versul final […]”³⁰.

Pentru analiştii care nu stăpânesc noţiuni, concepte şi categorii filozofice şi se încumetă să comenteze din perspectiva criticii literare creaţii literar-artistice care cer astfel de cunoştinţe teoretice, ultimul vers: „Totuşi… este trist în lume!”, nu este înţeles. Unii dintre aceştia sesizează că din perspectiva cititorului „versul final îl lasă perplex”³¹, „pentru că efectul stilistic produs de prezenţa adverbului totuşi este derutant”³².

Evident, cititorul pregătit să înţeleagă şi să simtă cele prezentate plastic în discursul poetic nu este şocat şi nici derutat de versul-concluzie, final, care contrastează cu aspectele pozitive enumerate poetic (de la fascinanta străbatere a întortocheatelor căi ale încercării găsirii adevărului absolut până la extaziata contopire în jocul erotic) întrucât acest vers este rezultatul cugetării profunde care se ridică de la aspectele particulare, de la condiţiile existenţiale ale oamenilor, multiple şi diverse, determinate social, economic, politic, ideologic, de gradul de cultură, de cel al modului profund sau superficial de gândire, până la general, care este condiţia umană unică, dată originar, imuabilă, ca omul să fie o fiinţă finită.

„Pentru că totuşi este un adverb de mod”³³ (încadrare fantezistă deoarece nu există o astfel de remarcă în studiile de gramatică a limbii române cu înţeles concesiv, care este folosit de obicei ca un corelativ în regenta unei propoziţii subordonate concesive, care aici lipseşte”³⁴ – desigur, a vrut să spună că propoziţia subordonată concesivă lipseşte, cât despre propoziţia principală „totuşi… este trist în lume!” trebuie să precizăm din punct de vedere sintactic că nu este regentă. Adverbul „totuşi” îndeplineşte funcţia de complement circumstanţial concesiv într-o propoziţie principală. Ceea ce nu s-a sesizat încă: caracteristica sintactică a acestui adverb, consemnată în gramatică este: pe lângă funcţia sintactică amintită are şi rol discursiv, reia (cu toate acestea, în ciuda celor spuse) informaţia discursului poetic cu valoare concesivă.

Este o fantezie critică stupidă a considera că „Eminescu gândeşte în continuare (adică după versul final, s.n. D.U.) la această propoziţie concesivă, dar nu o mai exprimă, lăsându-l pe cititor să o recompună şi să-i ghicească motivul tristeţii (sic!)” (Id.), cu alte cuvinte, genialul poet se juca de-a ghicitul cu cititorii poeziei sale filozofice profunde – penibilă şi rizibilă apreciere. Autorul de manual şcolar are temeritatea să propună formula salvatoare, asigurându-ne că „după regulile limbii române fraza poate fi reconstituită (sic!) astfel: «Totuşi este trist în lume, în ciuda faptului că»…” (Id.), când construcţia este, de fapt, inversă celei propuse „construcţia este de tipul: deşi (chiar dacă…) totuşi…”.³⁵

O încercare de explicare a finalului poemei, în special a versului final este expusă, plină de idei extravagante şi fanteziste, în pasajul următor:

„[…] adverbul(ui) totuşi […] Îl smulge (pe cititor, s.n. D.U.) din reveria provocată de contemplarea tabloului edenic şi-l aruncă în zonele incerte ale îndoielii filosofice” (Id.) Lăsând la o parte pleonasmul stupid „[zonele] incerte ale îndoielii (filosofice]”, incert, -ă, adj. sinonim cu îndoielnic, adj. şi îndoială, -i, s.f. sinonim cu incertitudine, -i, s.f., precizăm că semantic în toate studiile destinate cercetării limbii române, adverbul totuşi are un sens clar şi ferm concesiv, intrinsec concesiv. Mai departe se spune: „Eminescu a mizat aici pe o capcană a sintaxei limbii române. Propoziţia «Totuşi este trist în lume!» pare să închidă, într-o concluzie, sensul întregului tablou anterior. În realitate, deschide un nou sens, neexprimat, dar presupus.”³⁷ Vasăzică în aceasta constă capcana sintactică a limbii române descoperită de autor, că în privinţa ultimului vers valoarea conclusivă este numai părelnică, de fapt, nu este o constatare finală, dedusă din aspectele poetice, expusă anterior în poemă, cu valoare de argumente – definiţia consacrată în logică a concluziei –, ci, culmea, o deschidere pentru un nou înţeles, presupus, adică în viziunea autorului de manual şcolar constatarea finală nu este finală deoarece urmează ceva „neexprimat, dar presupus”.

Ceea ce nu înţelege analistul comentariului din manualul şcolar este că discursul poetic, anterior versului-„problemă”, constituie argumentul judecăţii exprimate de acesta, concluzia din perspectivă filozofică, are valoare concesivă: DEŞI omul are puterea raţională să străbată căile întortocheate ale căutării ADEVĂRULUI ABSOLUT despre LUME („cufundat în stele// Şi în nori şi-n ceruri nalte// […] râuri în soare grămădeşti-n a ta gândire”), fascinantă excursie a spiritului genial, pe baza unei cunoaşteri culturale şi ştiinţifice de excepţie („Şi câmpiile asire// Şi întunecata mare;// Piramidele-nvechite […]”), în răstimpuri („iar”) se bucură de încântătorul JOC EROTIC ([…] sărutare, // […] //mi-i ţinea de subsoară,// Te-oi ţinea de după gât.// […] sărutări pe cale// […] // Înc-o gură […]” – aspecte particulare ale existenţei temporale a omului pe Pământ, TOTUŞI CONDIŢIA UMANĂ este tragică („[…]… este trist în lume!”), eul poetic ajunge la generalul cugetării înalte asupra limitării noastre, a faptului că NU ŞTIM CARE ESTE ROSTUL ACESTOR TRĂIRI EXTREME, CARE ESTE SCOPUL NOSTRU PE PĂMÂNT, ÎNCOTRO NE ÎNDREPTĂM, întrebări care cer răspunsuri absolute şi nu le căpătăm, fiind fiinţe limitate – această neputinţă este tragică!

Pentru o corectă înţelegere a temei filosofice din poezia „Floare albastră” este imperios necesar să analizăm în continuare poezia De ce-aş fi trist de Tudor Arghezi, un alt titan al liricii noastre.

Titlul poeziei argheziene: „De ce-aş fi trist” este o propoziţie interogativă principală, căreia autorul nu-i ataşează semnul de punctuaţie consacrat, omisiune justificată numai stilistic, fiind un act lingvistic cu valoare expresivă, întrucât avem a face cu un rafinament compoziţional pe măsura complexităţii gândirii geniale a neîntrecutului creator. Enunţul-titlu, fără semnul de punctuaţie specific, formează o structură interogativă cu alt scop decât acela de a formula o întrebare la care să se dea un răspuns punctual, întrucât acesta ar fi insuficient/incomplet din punct de vedere comunicativ. Semnul întrebării îl găsim însă la cele patru apariţii ale secvenţei poetice: „de ce-aş fi trist?” pe parcursul desfăşurării mărturisirii eului poetic, repetiţie cu scopul stilistic de a permite acestuia un răspuns pe baza existenţei sale prezentate detaliat, analitic, de a întări ideea unei vieţi pământeşti realizate fără reproş, prin acumularea argumentelor de susţinere a acestui mod de petrecere prin Lume.

Enumerarea aspectelor luminoase, a clipelor de intensă bucurie, este impresionantă începând cu mărturisirea „toamna târzie” – metaforă a vârstei înaintate, moment prielnic unei evaluări, unui bilanţ existenţial; „[mi-e] frumoasă” însuşire prezentată epitetic pentru a exprima imaginea acesteia aşa cum se reflectă ea în simţirea şi închipuirea eului poetic; „Pridvoarele-mi sunt coşuri cu flori” – definiţie poetică de tip hiperbolă care impresionează prin tabloul casnic al unei depline veselii; „ca de mireasă” – comparaţie a imaginii exagerate (urmărind scopul stilistic amintit) cu obiectele-simbol similare purtate de mireasă (în situaţia unică, de excepţie, a protocolului nunţii, ospăţului), podoabă a feminităţii în ipostaza de exaltare sufletească, trăită în timpul ceremoniei publice a oficializării cuplului; autorul, încheind prezentarea elogioasă a unei vieţi împlinite, pline de satisfacţii, cu simbolul siguranţei familiale, clădirea unei case de „şiţă peste Trotuş”, fixarea spaţiului domestic într-un mediu paradisiac, „pajiştea de crânguri”.

Repetarea întrebării „De ce-aş fi trist?” redă starea psihismului personal învăluit de neliniştea metafizică determinată de atitudinea faţă de marele TOT a celui înzestrat spiritual cu o putere de gândire răscolitoare a celor aşezate sub lacătul interdicţiei morale, mistice, sociale etc., dotat cu o gândire şi o simţire deasupra bunului-simţ, având un rezultat al muncii de creaţie excepţional, o experienţă intelectuală şi de viaţă covârşitoare, cu un bilanţ pozitiv al satisfacţiilor. Ne aflăm din nou, ca la Mihai Eminescu în Floare albastră, în faţa geniului preocupat de singurătatea, neputinţa şi descurajarea omului (văzut în general) cu privire la implacabilul destin tragic, la tragica sa condiţie umană: nu ştiu cine sunt/ suntem, nu ştiu de unde vin/ venim, nu ştiu încotro mă îndrept/ ne îndreptăm, nu ştiu care este rostul meu/ al omului ca existenţă pe Pământ şi, implicit, în Univers (unde mă simt/ ne simţim străin/străini, singuri, azvârliţi pe un glob înconjurat de „nepăsarea” cosmosului care-l înconjoară).

Deşi argumentele bucuriei unei vieţi depline, trăite exemplar, sunt convingătoare, răspunsul concesiv la repetarea întrebării „De ce-aş fi trist”, din finalul poemei, contrazice conţinutul mărturisirii lirice, şocând spiritul-comun, bunul-simţ, căci adverbul totuşi, „Totuş” (din necesitatea de realizare a rimei), cu toate acestea, urmat de punctele de suspensie („…”), asigură pe cititorul perceptiv că mai există o apreciere a vieţii, mult mai profundă, din perspectiva filozofică a condiţiei umane.

Analiza literară de manual şcolar include greşit poezia argheziană în creaţiile scrise pe tema morţii: „Asistăm la o luptă între inepuizabilele resurse sufleteşti mereu împrospătate şi sentimentul că vârsta înaintată îl duce, inevitabil, spre un final al propriei existenţe”³⁹ – „inepuizabilele resurse sufleteşti mereu împrospătate” este o contradicţie in adiecto, o contradicţie în adaos, deoarece atributul „inepuizabilele” este contrazis de ceea ce se adaugă „mereu împrospătate”; ceea ce se împrospătează este epuizabil!

În continuare se apreciată că „în poezia De ce-aş fi trist, Tudor Arghezi parcă vrea să cuprindă, în sufletul lui, toate bucuriile oferite de natură şi de viaţă […] Şi totuşi poetul se simte singur […] În finalul poeziei, „Şi totuşi…” sugerează adevărata realitate morală a poetului, teama de moarte.”⁴⁰

În altă parte întâlnim: „Spaima de moarte este atenuată de gândul că, atât cât trăieşte, omul se răscumpără prin realizările şi împlinirile sale. În ele găseşte tăria morală de a se confrunta cu perspectiva trecerii în nefiinţă, chiar dacă, uneori, neliniştea şi tristeţea îl copleşesc”⁴¹

Nu teama de moarte îl întristează pe genialul poet, ci faptul că deşi viaţa i-a fost plină de satisfacţiile unei existenţe trăite cu maximă intensitate, „totuş” el este trist (se subînţelege) continuarea propoziţiei este de prisos. Ca şi la Eminescu, „Totuşi… este trist în lume!” contrastează cu conţinutul poeziei întrucât ridică gândirea la nivelul cugetării înalt filozofice: condiţia umană e tragică, NU ŞTIM CINE SUNTEM, DE UNDE VENIM, ÎNCOTRO NE DUCEM, CARE A FOST ROSTUL NOSTRU PE PĂMÂNT, DE CE SUNTEM SINGURI ÎN ACEST COLŢ ÎNDEPĂRTAT DE UNIVERS? – Aceasta este tema celor două poeme lirice analizate!

Note:

4. Nicolae I. Nicolae, Emil Leahu, Constantin Parfene, Limba şi literatura română. Manual pentru clasa a X‑a, Editura Didactică şi Pedagogică, RA, Bucureşti, 1996, p. 57. (LLRX)
5. Id.
6. Id.
7. Cecilia Stoleru, Bacalaureat 2007, Literatura română. Subiecte rezolvate pe baza textelor din manualele alternative, Editura Pestalozzi, Bucureşti, 2006, p. 405. (BLRSR)
8. Ibid., p. 406.
9. LLRX, p. 59.
10. Adrian Costache, Liliana Paicu, Adrian Săvoiu, Anişoara Burlea, Monica Columban, Horia Chercheş, Victoria Gal, Delia Georgeta Gamboş, Maria Lungu, Dorina Apetrei, Gheorghe Brânzei, Carmen Bulhac, Elena Luminiţa Crihană, Mihaela Doboş, Daniela Dumitrescu, Sergiu Ioanicescu, Carmen Martiniş, Ramona Mocanu, Maria Nicolau, Laura Henrieta Orban, Nicoleta păun, Ileana Ruxandra Popescu, Maria Ortensia Popa, Liliana Popescu, Dana Puşcariu, Ioana Iuliana Radu, 100 variante de subiecte, bacalaureat 2007. Modele de rezolvare, Grup Editorial Art, 2007, pp. 262, 263. (100 VSB)
11. LLRX, p. 59.
12. Id.
13. Id.
14. Id.
15. Gramatica Limbii Române, Editura Academiei, Bucureşti, 2005, vol. I, Adverbul, p. 285…, vol. II Circumstanţial Corosiv, p. 559. (GLR)
16. LLRX, p. 60.
17. Id.
18. Tudor Arghezi.
19. Alexandru Bojin, Emil Boldan, Mihai Roman, Literatura română pentru elevii de liceu, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973, p. 214.
20. Id.
21. Maria Pavnotescu, Nicolae I. Nicolae, A.Gh. Olteanu, Gheorghe Lăzărescu, Emil Leahu, Lucian Pavel, Vasile Teodorescu, Matei Cerkez, Florin Ioniţă, Limba şi literatura română, Manual pentru clasa a XI-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Editura Sigma, 1999, pag.79. (LLRMXI)

Citat din: Pentru o lectură adevărată şi o percepere corectă a temei  de Dorin N. Uritescu, editura RAWEX COMS, Bucureşti, 2014, ediţia a II-a, pp. 29-61.