- Imagini exterioare ale stărilor interioare
Născută în 1947 în Lidingö, o suburbie a capitalei suedeze, Eva Ström trăieşte actualmente în Kristianstad, un orăşel din Skania, situat în sudul Suediei. Autoare de romane, eseuri, piese de teatru, traducătoare şi critic de artă, a debutat ca poetă în anul 1977. De atunci a publicat zece cărţi de poezie, reuşind să se impună ca una dintre cele mai remarcabile voci ale liricii suedeze contemporane. Eva Ström se mişcă liber între elementele lumii materiale şi conceptele filozofice. În Utskuret ur ett större träd (Extras dintr-un arbore mai mare), ultimul său volum publicat, pe lângă note de călătorie la Roma sau în Delta Dunării, găsim şi descrierea unor medii cu totul stranii:
„Dagsljuset skruvas ner, men snön tar emot det/ återkastar det mulet, trött”
Lumina zilei se stinge, dar zăpada o primeşte / reflectă înnorarea, obosită
sau:
„Längst ut. Donaudeltat/ i skydd av den pressade handen visar sig daggen”
În depărtare. Delta Dunării / la adăpostul mâinii strânse se vădeşte roua
sau:
„Flacka byar brer ut sig, utklämda ur morgonen/ ett svart nätverk kliver av tåget”.
Satele plate se întind, stoarse din dimineaţă / o reţea neagră coboară din tren.
La fel de neobişnuite sunt situaţii şi fenomene precum „întunecate încălecări imaginare” ori „cuvinte în mişcare ce copulează”, toate învăluite într-o dublă lumină: cea a credinţei şi cea a respingerii ei. Încă o… împerechere (fenomenul e molipsitor) ilustrativă:
„och gudarna som alla ber till, ateistiskt främmande
och nära, så att spott och saliv blandas i bönen”.
şi zeii la care toţi se roagă, într-un fel păgân, familiar
şi străin, astfel încât scuipatul şi saliva se-´mbină-n rugă.
La Eva Ström tematica religioasă este mereu asociată cu cea a limbajului. Există, în poezia sa, o strânsă conexiune între credinţă şi creaţia literară, iar numirea părţilor corporale are darul de a sugera capacitatea deopotrivă constructivă şi destructivă a poeziei. Ambele aspecte exprimă prezenţa şi vulnerabilitatea organismelor. Materia vie — încarnată nu doar din celule, ci şi din limbaj –, există şi, prin urmare, credinţa şi poezia trebuiesc ambele născocite (în sensul nobil al cuvântului). În culegerea de poezii intitulată Akra (1983), de exemplu, este zugrăvită o stare psihică anume, sub forma unui ţinut imaginar, unde nevoiaşii tânjesc după apropiere şi dragoste. Bănuim că impresiile şi amintirile autoarei sunt cele care au generat zona ireală, dar halucinant de concretă: Akra, tărâmul abandonului, unde oamenii se adună pe întuneric:
Încă nu am vorbit cu nimeni despre Akra. Am râs
la glumele spuse de Xyga prin încăperi, da, am luat parte
la fiecare cină, ne-am întors faţa spre mijlocul mesei,
cu toţii am luminat acelaşi întuneric, cu toţii
ne-am împărtăşit din aceeaşi mâncare. Da fiecare glumă era ca un mic
prânz, o bucăţică de pâine sau un pahar de vin trimis
roată şi împărtăşit, până când toate feţele s-au întors unele spre altele
şi ne-am luminat cu aceeaşi lumină.
Poemul descrie starea de dezolare din Akra, dar şi revolta împotriva autorităţii ce pretinde supunerea. Când Dumnezeu lipseşte, le revine oamenilor misiunea de a păstra lumina, la întâlnirea cu semenii lor. Pentru a ajunge la Akra trebuie urmată o cale a durerii ce traversează deşertul nopţii (sau noaptea deşertului), adică Neantul. Este vorba de o via negativa, călătoria printr-un peisaj arid cu trecători înguste, unde cuvintele sunt nevoite să se despartă şi să se strecoare unul câte unul pentru a putea fi „traduse”. Eva Ström este convinsă că această cale este mai fertilă decât cea propovăduită de slujitorii bisericii. Pelerinajul la Akra constituie o formă de ascetism, dar tensiunea locului este mai degrabă erotică decât religioasă. Cât despre magia cifrelor trei şi şapte, ori despre atributele ritualice (candelabre, sacristii, biblii etc.) ele sunt subminate de grotescul cu iz popular-folcloric în enunţuri precum „şapte vrăjitoare pe fiecare grindă/ şi şapte păduchi în fiecare rid”. După cum se vede, poeta ia distanţă faţă de religie şi o face în mod frecvent. Tot ea decretează: „Cuvântul e cuvânt, nu carne” şi „Dumnezeu nu e mare”, declarându-se o adulatoare fără Dumnezeu”.
- Imagini interioare ale condiţiilor exterioare
În poezia Evei Ström evenimentele tragice se împletesc cu scene din viaţa de zi cu zi. Găsim aici o mulţime de tragedii şi fapte abominabile: violuri, pruncucideri, cutremurul din Haiti, lupi care sfâşie prada în Yellowstone şi aşa mai departe. Poeta celebrează materia vie, văzând-o ca origine şi finalitate a lumii. Pentru poeta suedeză detaliile existenţei, depozitare de frumuseţe şi suferinţă, reprezintă „sacrul de la uşa fiecăruia”. Corpul este investit cu o aură de natură divină. Dacă dangătul clopotelor poate transsubstanţializa singurătatea individului transformând-o într-un act colectiv, poezia, la rândul ei, poate face acelaşi lucru: să dea formă inexistentului şi să îi imprime rezonanţă.
Multe din cărţile Evei Ström abordează, într-un fel sau altul, stări de fapte din lumea de astăzi şi, în mai toate, se poate decela, ca semn distinctiv, o anumită notă sumbră. Poate că medicul din ea e cel care o face să observe suferinţa şi disperarea. Autoarea a absolvit o facultate de medicină şi a exercitat, o bună perioadă de timp, profesia de doctor (1974-1988), înainte de a deveni scriitoare profesionistă. Cu toate acestea, este loc şi de bucurie în lumea ei, ce poate fi definită ca o copie în variantă atee a celei creştine. Curentele subterane de natură luterană şi catolică sunt uşor de sesizat (ström înseamnă curent, în suedeză). Credinţa religioasă e diluată însă într-o asemenea măsură încât, la ea, profanul „se ocupă” de problemele vieţii, de naştere şi suferinţă, de corporalitate şi de experienţele spirituale. În poemul „Păcate capitale, mă mai doriţi?”, poeta înfăţişează tocmai o astfel de problematică izvorâtă din trăirile sale personale:
„Dödssynder åtrår ni mig ännu?
Vrede vill du blomma i mig?
Vill du driva blodet till mina kinder
och få mitt hjärta att accelerera.
Avundets korta sting,
vill du träffa mig,
låta mig fåfängt få rasa
efter ett annat liv.
Jag vill känna högmodet och gå
med högmodets vadderade nacke,
jag vill känna den beska älskogens söta sting i min kropp,
och vila en stund på smickrarnas ockersålda mattor.
Jag vill känna hur slugheten får min hjärna att arbeta
och hur omåttligheten griper tag i mig i ett vällustigt begär.
Dödssynder åtrår ni mig?
Kan ni ännu verka i mig? ”
Voi păcate capitale mă mai doriţi?
Furie ai vrea să înfloreşti în mine?
Vrei să-mi împingi sângele-n obraji
şi să-mi faci inima să accelereze.
Tu invidie cu acul tău scurt,
vrei să mă nimereşti,
lăsându-mă să tânjesc în zadar
după o altă viaţă.
Vreau să simt mândria şi să merg
cu ceafa căptuşită a mândriei,
vreau să simt dulcele amar al înţepăturii iubitului în trup,
să stau puţin pe covorul fariseilor, vândut cu camătă.
Vreau să simt cum viclenia îmi pune creierul la treabă
şi cum mă cuprinde desfrânarea cu pofta ei lubrică.
Păcate capitale mă mai vreţi?
Mai puteţi lucra în mine?
Şi acest poem face parte din volumul susnumit. Este locul aici să fac o precizare, menită a lămuri, într-o oarecare măsură, ciudăţenia acelui titlu. „Arbore”, numit, nu este sinonim cu termenul copac, ci are conotaţii care trimit spre conceptul (şi realitatea) arborelui genealogic. Acela este întregul căreia poeta îi aparţine şi căreia (nu) i se poate sustrage. Conceptul respectiv presupune unul înrudit, care constituie punctul de fugă al întregului volum. Este vorba ciclul vieţii. Iată câteva versete care îl pun în evidenţă (lipsa unui semn de întrebare „e imputabil” autoarei):
Care e începutul omului? Unde se sfârşeşte un om?
Am eu drept la o limbă pentru multele întâmplări
de care n-am avut parte. Să-ţi imaginezi că atingi viitorul
ca şi cum ar fi deja o amintire, dispărut.
Organicul este supus unui circuit magic: el moare, dar şi renaşte; dăruieşte şi viaţă şi credinţa. Într-un alt poem din acelaşi volum, este descris modul în care sunetul sângelui, pulsând în ventriculul inimii, generează sunetul din clopotul bisericii. Înlănţuirea cauzală este următoarea: mai întâi muşchiul inimii, apoi acel „nu-uita-de-mine” – esenţial apel al vieţii – şi, abia pe urmă, izvodirea clopotelor, a imnurilor, a credinţei şi a poeziei.
Eva Ström descrie ea însăşi modul în care foloseşte instrumentul limbajului; ea transpune ficţiunea în viaţă şi ficţionalizează viaţa, adică folosind, chiar formularea poetei, recurge la: „Imagini exterioare ale stărilor interioare / Imagini interioare ale condiţiilor exterioare”. Poezia ei, marcată de patos şi senzualitate, iradiază o stranie frumuseţe. Ea cuprinde meniuri bogate servite pe platouri măiestrit rotunjite, în ciuda, sau chiar mulţumită, concreteţii descrierilor. Ochiul autoarei, îndreptat spre domenii ale existenţei dintre cele mai variate, îl obligă şi pe cititor să-şi mute privirea de la detaliul microscopic la peisajul panoramic.
- Misterul întrupării
Structura ciclică a vieţii este afirmată în mod manifest şi în câteva poeme care abordează ideea transgresării regnurilor:
„Inkarnation, kan någon förstå det ordet? Hur benen bildas,
muskler, hår, hur massa ärvs, vågigt kött.”
Întrupare, putem înţelege acest cuvânt? Cum se-ncheagă oasele,
muşchi, păr, genele cum se transmit, carne vălurită.
Mă opresc la a misterul întrupării deoarece mi se pare că acesta este una din cheile de boltă ale liricii poetei suedeze. Concept central şi în creştinism, la Eva Ström el este despuiat de odăjdiile religiosului pentru a fi reînveşmântat cu virtuţile ignorate ale profanului. Aşa cum se vede şi din următorul fragment:
„Jag vill att du ska skapas på nytt,
exakt som du var, klonad med all din ilska, dina händer med
sömmerskeknutarna, är jag den enda som i detalj och fotografiskt
minns dina händer, med de lite upphöjda ådrorna,
med de lite stora knogarna?”
Aş vrea să fii creată din nou,
exact aşa cum ai fost, clonată cu toate furia ta, mâinile tale
de croitoreasă, eu sunt singura care cu amânuntul şi fotografic
îmi amintesc mâinile tale, cu venele uşor profilate,
cu nodurile degetelor puţin cam mari?
Rândurile de mai sus fac aluzie şi la o figură maternă, care apare în mai multe din culegerile ei de poeme. O rapidă trecere a lor în revistă: Den brinnande zeppelinaren (Zeppelinul în flăcări, 1977), Steinkind (1979), Akra (1983), Kärleken till matematiken (Dragostea de matematică, 1989), Brandenburg (1993), Berättelser (Povestiri, 1997), Revbensstäderna (Oraşele costale, 2002), Rött vill till rött (Roşu trage la roşu, 2004), Kniv och flod (Cuţit şi râu, 2009), Utskuren ur ett större träd (Extras dintr-un arbore mai mare, 2013)
Într-un alt poem, Eva Ström porneşte de la una din celebrele pânze ale lui Caravaggio pentru a expune felul său de a percepe încarnarea. În Narkissos vid källan (Narcis la izvor), autoarea vede sacrul întruchipat în forma perfectă a unui genunchi.
„Det är inte ansiktet, inte kroppen
som är vackrast på Caravaggios Narcissus
utan det böjda knät, silkeslent och perfekt
skimrande som skallen på ett nyfött spädbarn
det oväntade centrum som ska gå under i källan
Bara en blank hud spänd över en böjlig led
inte ett bankande hjärta, inte en hjärna fylld med drömmar
ett knä, ingenting annat
böjt en sista gång, innan ynglingen
kysser speglingens yta och för alltid slukas av vattnet”
Nu chipul feţei, nici trupul
sunt cele mai frumoase la Narcisul lui Caravaggio
ci genunchiul îndoit, mătăsos şi perfect
sclipitor precum craniul unui nou-născut
centrul neaşteptat, care va intra în izvor
Doar pielea netedă întinsă peste încheietura moale
nu inima care bate, nu creierul preaplin de visuri
genunchiul, nimic altceva
îndoit pentru ultima oară înainte ca junele
să sărute faţa oglindită şi să fie pe veci sorbit de apă
(Remarcabilă inversarea de roluri din ultima imagine; apa, care, în alte circumstanţe, e sorbită, aici ea este cea care soarbe!) Chiar dacă genunchiul lui Narcis se va afunda şi el, curând, în adânc, tocmai această parte a corpului său este cea care va înfrunta moartea (până la ultima suflare, aş spune, dacă nu mi-ar fi teamă de ridicol).
Sunt multe versurile în care Eva Ström încearcă să ofere un răspuns la întrebarea ce e viu şi ce ne depăşeşte, ce transcende finitudinea existenţei individuale, ce „îşi aminteşte” şi ce uită trupul nostru ori cum se întrevede marele arbore dincolo de manifestările fiecăruia? În volumul cu titlu atât de des citat de mine poeta se mai întreabă care este menirea textului liric: este el doar simplă oglindire, are el şi virtuţi taumaturgice ori dimpotrivă?: „Creşte suferinţa-n lume / dacă e înregistrată, agăţat de ea?” Este un act narcisist să scrii despre lucruri dureroase: despre cerşetori ologi, despre criminalul de război din Tuzla, despre reţelele de necrofili, despre pedofilul ce priveşte fetele din compartimentul de tren, despre sinistraţii cutremurului din Haiti, care în zadar strigă „agua, agua”. Toate acestea sunt aspecte diferite ale aceleiaşi interogaţii privind forţa de a dări şi de a văduvi a scrisului.
Când Eva Ström se întreabă ce înseamnă a fi un poet într-o lume plină de durere, se apropie de modul chinuitor în care şi Paul Celan trata problema limbajului poetic. Versurile ei oferă una din posibilele variante de răspuns ale timpului nostru la celebra întrebare formulată de Theodor Adorno, care sună: „Cum se mai poate scrie poezie după Auschwitz?”.