Daniela Marcheschi s-a născut şi trăieşte la Lucca, este italienist de renume internaţional, poetă, traducătoare şi critic literar. Activitatea de cercetător în domeniul literaturii i-a fost recompensată cu numeroase şi prestigioase premii internaţionale. Poeziile traduse în limba română fac parte din volumul „La regimazione delle acque”, publicat în 1992.
Intuiţie
Că n-am simţit crezându-l la-nceput
prea-nalt şi răcoros
mirosul unui spirit bucuros
întins din vârful
către care mergând agale
tot pare că dispare
era din cauză că unduios
e şi al inimii săltat.
E-acea mireasmă de pământ
care se mişcă şi îţi strânge inima
de parcă numai ea ar exista. E testament al fiecărui trup
ce se-obstinează să trăiască
cînd răul îl turbează, apăsarea îl înmoaie.
Să nu triumfe ei.
Ce veselie să îţi faci din spirit uliu –
să-l faci un sânge care te oprimă
până se bâlbâie şi picură
şi nu se satură cu noi.
Poezia
Haideţi, citiţi,
vedeţi de nu nainte de orice în minte
şi în corp poezia
o găsiţi. Iar el o simte
animalic instinct genuin
– arsura şi durerea
gâtul şi sexul
unui bizon –
naştere ce-l trece ca un fior
să fii ţâşnire curajoasă
de izvor.
Vase comunicante
naturi diferite
şi de aceea pasionate, se hrăneşte
mintea când modelează carnea
stăpân şi sclavă perversă niciodată.
Nu are legi decât în sine
acea diafană şi pământeană
împerechere.
Limba
o glumă, amară, ca la Berni
Cine se jură că limba-i
mincinoasă?
Nu cel ce inima ţinteşte
şi -o simte când ezită
proastă – şi gustă, linge
orice papilă
lumea, fără aroganţă.
Să verşi încet sângele
aproapelui tău şi să-l loveşti
şi să-l ucizi din plictiseală,
capul şi maţele
smulse, trofeu
de cioc şi creastă:
astfel găina un călău se face.
Precisă şi-adecvată limba
e totuşi plină de ardoare şi
se dă celui ce o înghite.
Cunoscându-l pe om, aşadar,
cu păsări comparându-l
vedem că nu-s doar complicele noastre
la pierderea creierului.
Aici unde orice furtună adastă
şi bunătatea sau un vânticel,
urcându-i corpu-n sus până la creastă
împlinit gîndul aşteaptă şi el:
devenit carne, poate să emane acum
abur, umori să îşi verse şi fum.
Metamorfoza îl primeşte: sus
mai sus, cînd va trece hotarul
va putea să şi zboare, să aibă ceva nou de spus.
Va deveni astfel esenţă de-atâta pătimit,
mână a eterului pur
din lumile fără sfârşit.
Nocturnă
Ca celui mai drag dintre prietenii
care se ridică-n picioare şi pielea ţi-o vrea
şi mai mult de atât, să i te dai – este-n
sfârşit cînd sufletul somnului
îl avem.
Călător pe mare locuitor
al grotelor şi mlaştinilor unde
mintea se-nvârte aproape-nfricoşată
el ştie, numai el, unde găseşte lumea cealaltă.
Oprit lângă noi,
intră pe nas sau pe gură, se potriveşte,
se leagănă, căci legea lansării la apă
e aceeaşi mereu şi nu oboseşte.
Un punct şi sufletul se atinge:
pulpă, miez, fluture de caisă.
Versiunea în limba română şi prezentare: Eliza Macadan