Daniela MARCHESCHI

Daniela Marcheschi  s-a născut şi trăieşte la Lucca, este italienist de renume internaţional, poetă, traducătoare şi critic literar. Activitatea de cercetător în domeniul literaturii i-a fost recompensată cu numeroase şi prestigioase premii internaţionale. Poeziile traduse în limba română fac parte din volumul „La regimazione delle acque”, publicat în 1992.

 

Intuiţie

Că n-am simţit crezându-l la-nceput

prea-nalt şi răcoros

mirosul unui spirit bucuros

întins din vârful

către care mergând agale

tot pare că dispare

era din cauză că unduios

e şi al inimii săltat.

 

E-acea mireasmă de pământ

care se mişcă şi îţi strânge inima

de parcă numai ea ar exista. E testament al fiecărui trup

ce se-obstinează să trăiască

cînd răul îl turbează, apăsarea îl înmoaie.

Să nu triumfe ei.

Ce veselie să îţi faci din spirit uliu –

să-l faci un sânge care te oprimă

până se bâlbâie şi picură

şi nu se satură cu noi.

 

Poezia

Haideţi, citiţi,

vedeţi de nu nainte de orice în minte

şi în corp poezia

o găsiţi. Iar el o simte

animalic instinct genuin

– arsura şi durerea

gâtul şi sexul

unui bizon –

naştere ce-l trece ca un fior

să fii ţâşnire curajoasă

de izvor.

Vase comunicante

naturi diferite

şi de aceea pasionate, se hrăneşte

mintea când modelează carnea

stăpân şi sclavă perversă niciodată.

Nu are legi decât în sine

acea diafană şi pământeană

împerechere.

 

Limba

o glumă, amară, ca la Berni

Cine se jură că limba-i

mincinoasă?

Nu cel ce inima ţinteşte

şi -o simte când ezită

proastă – şi gustă, linge

orice papilă

lumea, fără aroganţă.

 

Să  verşi  încet sângele

aproapelui  tău şi să-l loveşti

şi să-l ucizi din plictiseală,

capul şi maţele

smulse, trofeu

de cioc şi creastă:

astfel găina un călău se  face.

 

Precisă şi-adecvată limba

e  totuşi plină de ardoare şi

se dă celui ce o înghite.

Cunoscându-l pe om, aşadar,

cu păsări comparându-l

vedem că nu-s doar complicele noastre

la pierderea creierului.

 

Aici unde orice furtună adastă

şi bunătatea sau un vânticel,

urcându-i corpu-n sus până la creastă

împlinit gîndul aşteaptă şi el:

devenit carne, poate să emane acum

abur, umori să îşi verse şi fum.

 

Metamorfoza îl primeşte: sus

mai sus, cînd va trece hotarul

va putea să şi zboare, să aibă ceva nou de spus.

Va deveni astfel esenţă de-atâta pătimit,

mână a eterului pur

din lumile fără sfârşit.

 

Nocturnă

Ca celui mai drag dintre prietenii

care se ridică-n picioare şi pielea ţi-o vrea

şi mai mult de atât, să i te dai – este-n

sfârşit cînd sufletul somnului

îl avem.

Călător pe mare locuitor

al grotelor şi mlaştinilor unde

mintea se-nvârte aproape-nfricoşată

el ştie, numai el, unde găseşte lumea cealaltă.

Oprit lângă noi,

intră pe nas sau pe gură, se potriveşte,

se leagănă,  căci legea lansării la apă

e aceeaşi mereu şi nu oboseşte.

Un punct şi sufletul se atinge:

pulpă, miez, fluture de caisă.

 

Versiunea în limba română şi prezentare: Eliza Macadan