Înger pribeag

Cine eşti tu? Nimeni nu te vede; chiar eu,

aşteptându-te, mă-ntreb pe cine aştept.

Poate cobori din zenit şi-ndată,

ajunsă pe pământ, iei formă umană.

Şi poate că sunt şi eu asemeni

bătrânei cu surâs enigmatic –

de câte ori te aştept, aşteaptă şi ea

la capăt de peron; nu vine nimeni,

dar, cu-acelaşi zâmbet enigmatic,

bătrâna pleacă şi se-ntoarce a doua zi.

Orice tren care vine te-aduce,

orice tren care pleacă te ia cu el.

Poate eşti născută din lacrimile mele

şi când, brusc soarele apare din nori,

te desfaci din ţesătura de raze

şi pleci…

 

Absenţă

Fântâni ale plângerii,

artezienele.

Plâng străzile, scările, ferestrele,

plâng miresmele, culorile,

teii, carpenii, castanii.

Plâns rotat, picurat,

diluviu de clipe.

La răspântie, zeiţe

înalte, subţiri,

şoptind absconsele

verdicte ale destinului –

artezienele.

 

Băncile

Fiecare bancă din parcuri,

de pe marginea străzilor,

are un cântec al ei.

Fiecare bancă

este un portativ tăcut, vălurit,

melancolic.

De câte ori dorul îmi strânge

pieptul,

merg şi stau pe fiecare bancă

pe care am stat

cu tine –

tăcutul, văluritul, melancolicul

lor cântec

să-mi primească lacrimile.

 

Prin aerul îndrăgostit, locomotiva

Există o clipă

când orice sunet încetează

şi se-aud doar globulele sângelui

dansând înnebunite în ureche.

 

Există o clipă

când orice mişcare încremeneşte

şi pomi, şi pietre, şi păsări se văd

ca-n atemporalele ape ale chihlimbarului.

 

Există o clipă

când orice amintire moare

şi creşte încet apropiindu-se

prin aerul îndrăgostit, locomotiva.

 

Marele îngheţ

Oaselor noastre le este frig,

în ochii noştrii scade lumina –

pleacă părinţii

şi rămânem mai săraci cu o zi,

cu un anotimp, cu o era.

 

În pustiul alb urlă lupii,

viforul destramă eonii –

pleacă părinţii

şi moartea lunecă pe negrele patinuare

ale Universului.