XXV

demult

într-o tomnă prelinsă din vin

cu fete frumoase şi triste

şi arbori pe străzi cerşetori

cu Walpurga Paula Grosso

m-am ascuns în biblioteca iubirii

e o viaţă

sunt multe de spus

simplu prin parataxă firesc

dar ca şi despre Dumnezeu

mi-e greu

şi multe file lipsesc

că am fost plecat o vreme

din viaţa ei din viaţa mea

lumea este şi a fost la noroc

mi-a spus-o c-un zîmbet chiar ea

şi ce zîmbea noaptea ziua pierea

cînd am avut mai tîrziu revelaţia

pe care a avut-o se spune

visătorul acela din Tars

a-nceput un clopot să sune

şi-am aflat că biblioteca aceea a ars

 

VII

îşi scot în stradă morţii spitalele şi-un strigăt

acoperă cu var surîsul lor.

Ies din pereţi şi chiar se văd

Mişcările din beţe strunite şi din aţe

Plîng doar salcîmii în genunchi şi beţi

Şi-apoi salcîm după salcîm cu mortu-n braţe

În hohote prelungi printre nămeţi

Măcar că-i seară-n ochii lor şi nu i-a

Chemat chiar nimeni de pe străzi răzleţi

Se dus încet căci timpul n-are preţ

Spre cimitirul iernii aleluia

 

XIV

cred că numai Dumnezeu că el a avut ideea

să ne facă altfel îngroşînd substratul dramatic

al aparenţelor pe acesta mai blonduţ

încrezător în euphoria corală a zilelor bulucite

la avizier dimineaţa să afle care cu ce doctor

lucrează izgnorînd semnul suratelor pentru

unul care a fost cusut la loc după care a început

să mişte e bine a spus cel înalt şi uite-l pe

acesta credul zîmbind că mîine-l consultă nu

i-a spus nimeni că mîine vine moartea şi

stă pierdut în vise în raiul său

mirosind a medicamente apoi urcînd

subţire cu mîinile pe tavan mergînd tot aşa

în mîini şi adăugînd liniştii o vietate incertă

pentru că nu-i nimeni să-l vadă pentru că ochii

îl ţin acolo atîrnat încă o noapte poate

încă o zi umilit de schematismul situaţiei însă

tot surîzător cît toate se pot încă citi

într-o scenă livrescă mai sus unde am

aşteptat demolarea pavilionului cu cei

plîngînd la ferestre căci scările-s întroienite

cu-o lampă de pe ziduri cînd coboară

măturătorul viselor bătrînul autopsier.

 

XXVIII

eu  nu cred în virtuţile acuarelei scurse în

aburul vocilor ci în pauza de scoarţă pe care s-a-ntins

pasta grea a dezgustului celui care căutînd

culorile în ţipetele morilor vietăţi din văzduh

află în ideosincraziile zilei izvorul lor

doar viorile-n jur la chemarea mea şi la cîţiva

mesteceni cu umblet ciudat în filarmonica

orbilor pentru un imn de slavă să-nveţi

subtilul principiu din triremele consacrate sub geamurile

îngheţate ale spitalului pentru a şti

quando mors ad nos veniet quomodo să renunţi

la acest lexicon cu care din tinereţe

veneai printre ucenici în eroarea sinedoctică

potestas vitae necisque oriunde călătorind

după solstiţiu tu să-i urmezi prin

resemnata retorică al experienţei aceleiaşi naşteri

celui umil – praeditus sumona virtute – şi pertractînd

în uşa salonului pentru o estetică a contrastelor beţia

ei s-o trăieşti să te pierzi cu noaptea să-ntîrzii

în braţele ei pătimaşe căci altfel

lacrimile şi îmbrăţişarea cui te vor vindeca

 

XXX

pentru un sărut alege-ţi

o stea dintre cele ce cad acum

atît de mari prin grădini pentru

o sărbătoare

cînd nu vom mai fi eu şi tu

alege-ţi

ziua dorită dintre atîtea

înşirate imperativ pe frînghii la vînt pe

stînga ulicioarelor cu flori

ori pe dreapta jalnicelor inechităţi în care

o vioară improviza într-un amurg

cu fluturi mulţi un cîntec la fereastră

şterge-mi cu palma visele mi-e frig

în ceasul cînd se-ngustează străzile şi eu

strigîndu-te de unde plec să te prefac

oare-n ce pasăre din cercul orei larg

rostogolit prin aer spre alt cer

vitraliile zilei cînd le sparg.