Poezia pe care o prezentăm în selecţia ce urmează are câteva caracteristici distinctive în peisajul liric. Întâi de toate pentru că este exclusiv de sorginte feminină, după intenţia exprimată şi în titlu. Dar, ceea ce ar fi mai important de subliniat este faptul că, deşi se manifestă în cea mai mare parte a timpului departe de ţară, mai precis în nordul Italiei, în regiunile Piemont şi Lombardia, are trăsături şi reveniri la motive comune ale poeziei române, de oriunde ar proveni ea. Un aspect demn de laudă este şi faptul că poetele în discuţie fac din menţinerea identităţii naţionale nu doar o sursă de inspiraţie, ci şi un scop şi o carte de vizită care să le reprezinte. Pe această linie se înscriu participările lor la evenimentele culturale din ţară, prin desele incursiuni şi editarea unor cărţi la edituri româneşti, prin dorinţa exprimată de a se face cunoscute prin intermediul mass-media, a revistelor de cultură etc. Faptul că uneori preferă să-şi exprime sentimentele în limba de adopţie nu trebuie interpretat drept snobism ori incoerenţă, ci ca o consecinţă firească a unui proces de evoluţie continuă şi adaptare la noile realităţi în care trăiesc. Soluţia de compromis la care au ajuns, prin publicarea unor ediţii bilingve, vine să întărească o dată în plus această afirmaţie. De aceea versurile selectate sunt atât în limba română, cât şi italiană, pentru a ilustra faptul că nu există nici o discontinuitate a discursului liric şi că se pot mişca firesc, schimbând cu uşurinţă registrul lexic, ca şi în viaţa de zi cu zi în care trebuie să facă faţă la astfel de situaţii. Limba italiană, pe măsura integrării în societatea în care trăiesc, a devenit pentru mulţi scriitori români din diasporă o alternativă validă de exprimare a propriilor trăiri şi simţiri, la fel ca cea a limbii materne.

Cele patru poete provin din generaţii şi regiuni ale ţării diferite, ceea ce ne face să credem, şi avem şi dovezi în acest sens, că îndeplinesc şi un rol de ferment cultural în cadrul comunităţilor româneşti din diasporă în care activează, ca şi în relaţiile interculturale româno-italiene. Revista „Poezia” a fost invitată anul acesta la Milano la o astfel de întâlnire dintre poeţi români şi italieni organizată cu prilejul Zilei Mondiale a Poeziei, tocmai pentru a putea constata pe viu că există posibilitatea găsirii unui limbaj comun, acela al poeziei, în faţa căruia cad toate graniţele şi barierele prejudecăţilor. Cu acest prilej a fost lansat acolo şi un apel pentru sprijinirea literaturii româneşti dinafara graniţelor ţării. Subscriem la ideea că statul român, prin instituţiile sale, ar trebui să se implice mai mult în acest sens. Publicarea poeziilor de mai jos este un prim răspuns concret.

 

 

Rodica Brad PĂUN

S-a născut în 9 februarie 1960 în Valea Loznei, Sălaj. Este absolventă a Liceului Pedagogic din Baia Mare şi a Facultăţii de Psihologie şi Pedagogie din Braşov. În prezent locuieşte în nordul Italiei. A publicat poezii în numeroase ziare şi reviste şi a activat în cadrul cenaclului literar din Borşa şi în Cenaclul Scriitorilor din Maramureş, Baia Mare. A primit premii la prestigioase concursuri şi festivaluri de poezie: Sighetul Marmaţiei (1980), Festivalul ”Nicolae Labiş” (1990), Festivalului Naţional „Vasile Lucaciu” de la Cicârlău (1994, 1996), Festivalul de poezie „Lucian Blaga”, Sebeş, Alba, (1997), Tabăra Naţională de Literatură şi Arte ARCHEUS 2008. Este membră a Asociaţiei Scriitorilor din Baia Mare.

A publicat volumele de poezii: ”Roţi de iarbă” (Ed. Macarie 1997), „Vise pe portativ” (Editura Scriptorium, Baia Mare, 2004), „Pisica oarbă” (Ed. Scriptorium, 2005), „Poezii văzute prin ochii unei păsări”/ „Poesie viste attraverso gli occhi di un uccello” (bilingv româno-italian, Ed. Limes, 2012), „tristeţi şi alte alinturi” (Editura Singur, Târgovişte, 2013). Este inclusă în antologia „Un sfert de veac de poezie”, Sighetul  Marmaţiei, 1998.

 

mai ales spaţiile libere sunt neîncăpătoare

să te gândeşti la viaţă cu toate zilele din ea

cu toţi paşii cu toate lacrimile cu toată bucuria

cu şansele şi ratările tale

şi nu la zilele care fac viaţa ta

nu încerca să faci spaţii libere ca să treci

treci aşa urlând defrişând zâmbind câte răsărituri atâtea apusuri

între pereţii orbi nu poţi stinge întunericul nu poţi acoperi lumina

pe undeva se furişează gândul

pe undeva îţi ies mâinile îţi ies picioarele şi o iau la fugă

pe valuri pe pietre în uitare

şi spaima te lasă fără suflare

 

soprattutto i spazi liberi sono stretti

pensa alla vita con tutti i suoi giorni

con tutti i suoi passi con tutte le lacrime con tutta la gioia

con le sue opportunità ed i fallimenti

e non ai giorni che fanno la tua vita

non provare a fare dei spazi liberi per passare

passa così urlando deforestando sorridendo quante albe altrettanti tramonti

tra i muri ciechi non riesci a costringere il buio non puoi coprire la luce

da qualche parte s’infila il pensiero

da qualche parte ti escono le mani e le gambe e scappano

sulle onde sui sassi nel dimenticare

e lo spavento ti lascia senza fiato.

 

iubirea nu lasă firimituri la masă

tu eşti cel care vine la masa mea

cel care aduce la amiază

iubirea şi frumuseţea

ca şi cum într-un coş mare ai pune fructe de tot felul

şi fructele imaginaţiei

şi ai rupe curcubeul peste valea mea

imaginează-ţi

te iubesc te iubesc te iubesc un strigăt care nu iartă

îl poţi asmuţi pe vânt

 

l’amore non lascia le bricciole sul tavolo

tu sei quello che vieni alla mia tavola

quello che porti al pranzo

l’amore e la bellezza

siccome in una grande cesta mettessi tanti tipi di frutta

anche il frutto dell’immaginazione

e spezzassi l’arcobaleno sopra la mia vale

immaginati

ti amo ti amo ti amo un grido che non

perdona

lo puoi spronare sul vento

 

dacă nimeni nu te ascultă înseamnă că nu eşti

cel care întristează ochii mei nu mă vede

ocupat cum e cu viaţa

nu cred să mai deschidă

camera secretă a neliniştilor mele

după teamă

după neîncredere

după golul care te devoră

urmează limpezirea semnului în care îţi citeşti destinul

dacă nimeni nu te ascultă înseamnă că nu eşti

 

se nessuno ti ascolta vuol dire che non esisti

quello che rattrista i miei occhi non mi vede

siccome è impegnato con la vita

non penso che aprirà più

la camera segreta delle mie ansie

dopo la paura

dopo la sfiducia

dopo il vuoto che ti divora

segue la chiarezza del segno in cui leggi il tuo destino

se nessuno ti ascolta vuol dire che non esisti

 

după-amiază în regnul tăcerii

el e cel care nu s-a mai uitat în oglindă de multă vreme

recâştigându-şi o ezitantă certeţe a existenţei

în această după-amiază de septembrie

el e cel care arde temerile din regnul tăcerii

 

pe el îmi scriam un fel de autobiografie

 

acum degetele mele scormonesc sub pietre larvele vântului

şi dacă greşesc îngăduie-mi Doamne

să îmblânzesc aceste speranţe

pentru că nici-un adevăr nu va ascunde erorile mele

 

pomeriggio nel regno del silenzio

lui è quello che non si è più guardato da tanto tempo nello specchio

guadagnandosi una dubitante certezza della esistenza

in questo pomeriggio di settembre

lui è quello che brucia le paure del regno del silenzio

 

su esso scrivevo un tipo di autobiografia

 

ora le mie dita scavano sotto le pietre le larve del vento

e se mi sbaglio Dio permettimi

di domare queste speranze

perché nessuna verità non nasconderà i miei errori

 

am nevoie de o nouă poezie

am nevoie de o nouă poezie

ca de o porţie zdravănă de oxigen

de un nou acord între suflet şi inimă şi uitare şi

infinitul care mai scapă din pene peste margini

pierderi lungi de zile şi numere care nu sunt doar numere

lăptoase dâre de melci dezbrăcaţi de inhibiţii

am nevoie de o nouă poezie

o catastrofă precisă cum aş auzi cheia învârtindu-se în uşă

şi versul care se scrie singur la sfârşitul poemului

 

pe când lumea valorează mai puţin în monedele celor vii

 

ho bisogno di una nuova poesia

ho bisogno di una nuova poesia

proprio come una porzione abbondante d’ossigeno

di un nuovo accordo tra l’anima e cuore e dimenticare e

l’infinito che perde dalle piume oltre i margini

lunghe perdite di giorni e numeri che non sono solo numeri

lattee tracce di lumache spogliate d’inibizioni

ho bisogno di una nuova poesia

un catastrofe precisa come sentissi la chiave girando nella porta

ed il verso che si scrive da solo alla fine del poema

 

mentre il mondo vale di meno nella moneta dei vivi

 

Poezii cuprinse în volumul  „tristeţi şi alte alinturi”, Editura Singur, Târgovişte, România, 2013 – traduse din românĂ în italiană de Adriana Diacu