De ochii lumii

Îmbătrâniţi în coaja scorojită
ca un copac lovit de furtuni
ne cad mâinile pe genunchii îndoiţi
la umbra propriului nostru suflet apăsat
de greutatea faptelor
puse pe masă în faţa lui Dumnezeu
ca o meditaţie în trupul singurătăţii
în oglinda universului
pus să ne lumineze drumul adevărului.

De ochii lumii
facem gesturi neconvingătoare, rupte de realitate
şi totuşi praful şi deşertăciunea ne bântuie,
o lespede ne striveşte picioarele,
rămânem ologi ai nisipului într-un deşert
din care timpu-i plecat fără nicio cruce.

Zilele au continuat alunecarea prin oameni
dezbrăcaţi de sentimente şi goi la suflet
ca o gramatică lipsită de semne.

Cum se vede lumea

Nu ştiu ce semne las în cartea vieţii
poate numai o literă de mână
de care se ţine nepoţica până la grădiniţă
şi o umbră trecătoare prin cuvintele mari
ca o pata vărsată din călimara sufletului
pe hârtia pe care o învăţ să deseneze
cum vedea ea lumea.

Eu n-o mai văd decât ca o rostogolire
sortită la tot felul de întâmplări neprevăzute
ori prevăzute prost
care sare din conflict în conflict
cu oameni nenorociţi şi alţii fericiţi.

Unii spun că aşa e pe lumea asta
cine împarte îşi face lui partea mai mare
celor amărâţi le dă cu ciurul
ca să aibă aspiraţii mai înalte,
oricum cei săraci cu duhul
vor vedea împărăţia cerurilor
numai cu miere şi lapte dumnezeiesc.

Oraşul îşi iese din fire

Nicio inimă nu doare
încât să iasă din piept,
doar sufletul se simte aruncat peste bord
şi nimeni nu vrea să-l salveze.
Oraşul îşi iese din fire şi sughiţă,
toţi îl vorbesc de rău fără să mişte un deget,
cuvintele se simt frustrate de valoare
şi sforăie în propoziţiile rostite cu emfază
de amploiaţii zilei în monolog constant.

Important acum este starea creată
care apasă cu greutate străzile populate de violenţă,
femeile privesc atent şi se compătimesc
pentru psihoza înmugurită în fiecare gând
care trăieşte ascuns în inima pietrei
şi rabdă tăcerea care-i striveşte visul.

Lumina se lasă pe deasupra pămîntului
dăruind rădăcinilor seva necesară
şi umbra care ne apără vara,
arşiţa uscă până şi pielea copacilor,
apele se resorb în adânc
şi noi rămânem călători cu tălpile arse
la marginea lumii neinspirate.

Adevărul este în paharul plin
O mulţime de cuvinte dezgropate într-o frază,
acoperite cu alte sensuri care mimează realitatea
se grupează în propoziţii neanalizate de nimeni,
oamenii se prind cu gura de vorbe uzate,
îşi primenesc vocea şi pleacă la cârciumă.

Aici se dezbat printre sughiţuri politicile locale
şi fiecare înjură lipsa de acţiune şi totropeala
în care se zbat mai marii urbei.
Se bea în draci votcă ieftină
deşi fiecare are acasă o ţuică de prune mult mai bună,
dar cu cine să o bei când te strigă nevasta,
să-ţi iei medicamentele de tensiune.
Femeile sunt un rău necesar care te salvează
de intrarea în compania celor învinşi
pentru care viaţa nu are nicio valoare,
adevărul este în paharul plin
la umbra căruia gândurile îţi dispar
şi rămâi ca o scorbură umedă într-un copac
în care nicio pasăre nu-şi face cuib.

Eu privesc toată tevatura
şi indiferenţa promovată de politicieni
faţă de orice iniţiativă sau invenţie,
amărăciunea mă duce cu gândul la groparii
ce trag pământul peste trupul ţării mort.