Puncte de suspensie

E vreme de război. Cuvintele

rănesc chiar fără să vrea

conştiinţele. O realitate asimetrică

pune între virtual şi concret

puncte de suspensie –

Copiii nu mai au vise normale.

Ei intră direct în viaţă luptînd

pentru supravieţuire. Nici noi nu

mai suntem părinţii sau bunicii

de altădată. Poveştile noi nu au

nici un farmec iar cele vechi au

doar un ecou melancolic şi încotro

să ne ducem pentru a izbuti să

salvăm poezia, care încă mai poartă

semne de mîntuire?

 

Divina împăcare

Maestrului Ion Irimescu

 

Se înfioară timpul la Muzeu

Maestrul are astăzi sărbătoare,

Că-n lume a muncit din greu,

Sculptînd sau dăltuind Altare.

 

Să punem lîngă el mereu

Divina noastră împăcare

Şi să îl ierte Dumnezeu

De I-a adus vreo supărare!

 

Pe crucea lui de piatră rece

Zăpada cerne timpul sau uitarea

Că viaţa pe Pămînt va trece

Şi trebuie să îi urmăm CHEMAREA!

 

Că orice OM din lume va să plece

Şi ia cu el doar Mîntuirea sau iertarea!

Cei pedepsiţi n-au unde să se-aplece…

Doar în credinţa dreaptă e SALVAREA!

 

Întîmpinarea Domnului

„Dreptul Simeon (…) l-a primit în braţele sale, a binecuvîntat pe Dumnezeu şi a zis: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpîne” (Luca 2, 28-23).

 

S-a împlinit o Profeţie sfîntă,

Că s-a-ntrupat în lume Dumnezeu

Cînd ne-apăsa pe umeri mare greu

Iar Simeon cu mare Duh, cuvîntă…

 

De-acum blestemul cel cumplit

Va fi cuprins în blîndă dezlegare

Iar oamenii prin HAR primesc iertare,

Cu sufletul curat şi primenit.

 

Mesia, azi, priveşte cu putere,

Poporul spre slăvire adunat…

O trîmbiţă în lume a tunat

După atîtea veacuri de durere…

 

Ea se răsfrînge-n depărtări cărunte,

Un stol de porumbei o însoţeşte,

Că Pruncul în curînd va creşte,

Ca necredinţa fariseilor să o înfrunte.

 

Ne închinăm în fiecare zi

Ce ne frămîntă veşnic pe cărare

Iar lui Iisus, cu binecuvîntate

Îi spune: „Nu ne părăsi!”

 

Învierea

Mă chemi cu ochii de lumină

Să mă întorc din marea rătăcire,

Ca florile sfinţite din grădină

Şi care n-au vreodată OFILIRE!

 

Ţi-e palid chipul, plin de spini,

Coroana de pe Frunte-i înroşită,

Se-aude-n Ceruri cum suspini

Dacă Biserica din lume-i BIRUITĂ!

 

Eu însumi nu mai pot de-aici

Să duc Apostolia mai departe,

Cad peste mine lovituri de bici,

Ameninţări de schilodire şi de moarte!

 

Dar nu disper, ci tot mai scriu,

Aceste slove în pustia neagră.

Chiar dacă-mi pare a muri de viu,

De lacrimi, MAICA TA, o să mă şteargă!

 

Mă uit pe fiecare foaie rătăcită

Umplută de cuvinte goale,

Cînd viaţa de iubire-i sărăcită

Se-aud doar clopote bătînd cu jale!

 

Deşi-s uitat de-a lumii amintire

Precum un stîrv în groapa mare,

Îţi mai aduc OFRANDE de iubire

Ca să răspund la NOBILA CHEMARE!

 

Tu vii tăcut şi pui pe fiecare rană

Miresmele văzduhului curate

Şi-aud cum Îngerii în STRANĂ

Duc închinări Fecioarei Preacurate!

 

Aceasta le ridică în metonii

În care BOLTA-ntreagă se scufundă

Şi-i spune Fiului jelanii

Ca fiecărui suflet să-i răspundă

 

El îi sărută mîna strălucită

Spre a-i aduce grabnic mîngîierea:

„O Maică-n veci nebiruită

Rămîne-n veşnicie ÎNVIEREA!”