Începuturile imnografiei greceşti sînt legate, ca şi poemele epice, de numele lui Homer. În realitate însă, după cercetări de dată mai recentă[1],preocupate de stabilirea genului proxim şi a diferenţei specifice a unor astfel de realizări artistice, s-a ajuns la concluzia că aşa numitele imnuri homerice sînt opera unor autori necunoscuţi a căror creaţie a precedat şi a urmat totodată pe cea a patriarhului literelor greceşti. Constatarea aceasta nu face în fond decît să reia sugestii ale unor exegeze mai vechi[2], întemeiate pe acea presupusă distincţie între imnurile prehomerice şi cele homerice. Definind pe cele dintîi drept cîntece recitate în onoarea zeilor, cu prilejul unor sacrificii[3], iar pe celelalte, ca pe o specie literară de o factură deosebită, care descinde din marile epopei, adepţii unor astfel de idei lasă să se înţeleagă că atît cele mai numeroase imnuri din această categorie, cît şi eposul homeric ar putea să-şi aibă obîrşia în cîntecele aezilor. Dacă o astfel de concluzie nu poate să surprindă, întrucît este impusă de însuşi caracterul narativ al lucrărilor menţionate, în schimb, în ceea ce priveşte natura imnurilor prehomerice, respectiv, modul de a se manifesta direct sau mijlocit al sentimentelor de adoraţie şi recunoştinţă, cunoştinţele actuale nu depăşesc pragul supoziţiilor. Denumirea de hymnoia oracolelor în hexametri, una din cele mai vechi forme de poezie greacă, nu divulgă decît caracterul nepoetic al acestora, după cum numele de prooimnia (adică preludii), atribuit imnurilor homerice, dezvăluie probabil menirea lor de a deschide serbările religioase sau recitările epice.

La un examen riguros al materialului conservat, se constată de fapt existenţa mai multor tipuri de structuri imnice. Unul dintre acestea, format numai din cîteva versuri, se înfăţişează ca o simplă invocaţie către zeu (Către ApoloII), altul adaugă acesteia un nucleu de povestire, adică o foarte succintă aluzie la faptele celui celebrat (Către Dyonisos II), iar cel mai frecvent tip cuprinde trei părţi distincte, o invocaţie, o lungă naraţiune mitică şi o rugă fierbinte(Către DemetraI). Primul şi parţial cel de al doilea tip manifestă o uşoară propensiune spre lirism, pe cînd ultimul stă sub semnul imperturbabil al epicului. Din aceste raţiuni se poate afirma, păstrînd rezervele de rigoare, că cel puţin unele bucăţi aparţinînd primelor două tipuri ar putea duce mai departe unele elanuri poetice ale imnurilor prehomerice. Presupunerea se întemeiază pe similitudinea ce există în fond şi formă între acestea şi aşa-numitele imnuri orfice care, în cele mai multe cazuri, par să fie amplificări ale unor nuclee de poezie extrem de veche.

În comparaţie cu această stare de lucruri, ultimul tip sau imnul homeric propriiu-zis îşi trădează, datorită elementului narativ preponderent al structurii sale, originea sa aedică. Astfel, imnul Către Demetra I, unul din cele mai reprezentative ale ciclului, se deschide cu o invocaţie către zeiţă, continuă cu înfăţişarea durerii şi cu nararea peripeţiilor ei în urma răpirii unicei sale fiice de către Hades şi sfîrşeşte prin a implora graţia celei atotputernice. Într-o astfel de atmosferă, elanurile lirice sînt extrem de rare, întrucît natura obiectivă a epicului acţionează asupra subiectivităţii comprimînd-o încă din faza iniţială. Ca atare, sfîşierile lăuntrice ale unei mame care şi-a pierdut copilul nu vor irupe vijelios ca în poezia lirică, ci se vor revela indirect, obiectivîndu-se în imaginea zeiţei care devenind doică, îşi revarsă afecţiunea asupra pruncului pe care-l îngrijeşte şi căruia încearcă să-i redea nemurirea. În aceste condiţii, tonalitatea impersonală, care în imnurile egiptene, ebraice, indice etc.,se constituia pe temelia unor avînturi lirice colective, este aici, ca şi în epopee, consecinţa unei modalităţi epice de organizare şi prezentare a substanţei poetice.

În consecinţă, decantarea unei astfel de stări tensionale, propice revărsărilor afective, specifice liricii, în tipare obiective, permite situarea acestor adevărate legende versificate între epica prehomerică şi poezia lirici cultă a sec. VII şi VI î.e.n.

Ulterior însă, o dată cu apariţia valorilor legate de înflorirea personalităţii umane şi a slăbirii sentimentului religios, imnul cu caracter preponderent epic nu-şi mai justifica existenţa. În procesul cuceririlor pe care le-a înregistrat subiectivitatea şi al apropierii poeziei de ritmurile mai vioaie ale versului popular, Alceu şi Safo, reprezentanţi de prestigiu ai poeziei melice monodice, vor cultiva un imn de dimensiuni reduse, dar cu o impresionantă încărcătură emoţională.

Autentică emanaţie lirică, imnul pe care Alceu l-a dedicat Dioscurilor se constituie din notarea cvasiinstantanee a imaginilor pe care puterea ocrotitoare de oameni a celor doi fii de zeu le-a deşteptat în imaginaţia poetului:

Hai, lăsaţi voi insula, fii puternici

Ai lui Zevs şi-ai Ledei. Rămînă Pelops.

Și veniţi cu inima bună iarăşi:

Castor şi Pollux.

 

Marea-ntreagă, largul pămînt şi goană…

Caii voştri scapără din copită.

De la oameni, lesne ştiţi voi s-abateţi

Jalnic sfîrşitul.

 

Sus din vîrf de năvi încheiate trainic

Licăriţi, săltaţi pe catarg. Din beznă,

Daţi lumini din noaptea de groază către

Negre corăbii. [4]

În mod similar, imnul închinat de către Safo Afroditei respiră în aceeaşi atmosferă de densitate şi elevaţie lirică:

Afrodita, fiica lui Zevs, vicleană

Tu, din tronul tău scăpărînd lumină,

Nu mă frînge-n chinuri, te rog, stăpînă,

Nici în aleanuri.

 

Vino, cum veneai doar şi altă dată

Cînd te-ai îndemnat să-mi asculţi chemarea.

Din palatul tatălui tău sosit-ai,

Din depărtare,

 

Pe un car de aur. Măiestre vrăbii

Te purtau ca vîntul deasupra gliei

Sure. Aripi roată zoreau în slăvi. Din

Creştetul bolţii,

 

S-au lăsat în clipă. Iar tu, slăvito,

Luminînd c-un zîmbet obrazu-ţi veşnic,

Mă-ntrebaice dor mi-am trezit eu iar,

Ce mă îndeamnă

 

Să te chem şi-n inima mea nebună,

Ce-mi doresc mai mult ? Iar Peitho pe cine

Vrei s-o-ndemne iar către tine ?Sappho,

Cine te-nfruntă ?

 

Dacă fuge, -ndată-ţi va prinde urma.

Darul nu ţi-l vrea? Ți s-o da ea însăşi.

Nu-ţi dă nici iubirea ? Curînd iubi-va,

Chiar fără voie.

 

Vino iar acum şi-mi dezleagă grija.

Mult m-apasă…Tu, împlineşte-mi toate

Cîte sufletul şi-a dorit. Și-mi fii, vreau,

Sprijin în luptă.[5]

 

Însă în pofida forţelor coercitive ale tradiţiei care operînd la nivelul structurilor de profunzime ale imaginarului îşi trădează prezenţa într-o convenţională imagistică mitologică   (car de aur, măiestre vrăbii te purtau ca vîntul etc.) lava sentimentului sfîrşeşte prin a-i sparge tiparele şi prin a-şi regăsi cadenţa proprie. Poate din aceste raţiuni, poezia aceasta care desfide canoanele imnului (tradiţional) pentru a se apropia, graţie inconfundabilelor accente subiective şi tonalităţii solemne, atît de cîntecul de dragoste, cît şi de odă, a putut fi considerată drept „un raccourci de tout l’art de Sappho, de son émotion,de sa finesse, de son élégance, de sa douceurbrillante et pure”.[6]

Din punct de vedere prozodic, prezenţa strofelor alcaice şi safice, caracteristice unei trăiri adînci şi impetuoase, subliniază atît dimensiunea profund lirică a imnurilor, cît şi imposibilitatea delimitării acestora, sub aspect formal, de oda lesbică.

În acelaşi timp, la începutul sec. VI î.e.n., o dată cu instaurarea regimurilor democratice aproape peste tot în lumea greacă, imperative de ordin artistic, dar şi extraartistic (religios, politic, cultural etc.) au determinat cristalizarea unei noi formule a speciei, cea a imnului coral. Germenii săi, nuclee de viitoare poezie, ce au putut să fie identificaţi în cîteva cînturi ale poemelor homerice, au încolţit şi au crescut pe un pămînt extrem de favorabil dezvoltărilor de acest fel. Este vorba atît de imposibilitatea vechiului elin de a concepe solemnităţile publice şi particulare în afara fastului oferit de colaborarea celor trei arte, cît şi de numeroasele implicaţii de ordin dialectal, tehnic, social, religios etc. ale poeziei, fapt ce justifică şi amploarea şi complexitatea fenomenului liric grec şi explică diferenţierile care s-au produs la nivelul genului şi speciilor acestuia.

În aceste condiţii, alături de imnul propriu-zis şi de nomă[7], care erau dedicate zeilor în genere, alte producţii similare, ataşate cu precădere cultului unui anumit zeu, au atins un înalt grad de perfecţiune artistică. Dintre acestea, peanul, prozodionul şi partheneeleerau intonate mai cu seamă în cinstea lui Apolo, iar hyporhema şi ditirambul, ce se cîntau într-un ritm mai vioi, veneau să celebreze frenezia cultului dionisiac. Pe da altă parte, dacă imnul propriu-zis era cîntat de un cor nemişcat, toate celelalte compoziţii imnice menţionate erau intonate de coruri mobile ale căror mişcări se transformau, de cele mai multe ori, în dans.

Într-o astfel de ambianţă, prin înrîuriri reciproce şi dezvoltări succesive în interiorul fiecărei diviziuni imnice corale, s-a constituit, pe măsura nevoii şi a dorinţei de a da expresie artistică unor sentimente colective, o formă imnică mai amplă decît cea lesbică. „Ces genres correspondent à des manifestations diverses de la vie religieuse ou profane dans la cité et toujours à des manifestations d’un caractère public ou quasi public: fêtes des dieux et des héros, fêtes princières, fêtes privées même, mais auxquelles de nombreux citoyens s’intéressent ou s’associent. Ce que chante le lyrisme d’apparat, c’est le passé mythique ou historique de la cité, ce sont les émotions qui animent l’îme collective du peuple. Les idées particulières du poète, nécessairement rares d’ailleurs en un temps où la tradition règne encore en souveraine sur les esprits, n’ont pas à se faire jour. Sa personne s’efface. Il est la voix de la communauté”[8]. Corespunzătoare unei poezii a cetăţii, noua formulă imnică, sinteză de liric şi narativ, venea să dea o nouă strălucire şi demnitate cîntării sacre. Într-un context de esenţă lirică, segmentul epic, prezent în povestirea mitică a partheneelor lui Alcman sau a imnurilor eroice ale lui Stesihoros, avea menirea de a sugera apropieri cu sărbătoarea celebrată sau cu fapte de viaţă contemporană.

În acelaşi timp, pe plan prozodic, lărgirea cadrului (printr-un mit ilustrativ, impresii personale de natură subiectivă, elemente gnomice etc.) a avut drept consecinţă abandonarea strofei alcaice şi safice în favoarea triadei, un grup de trei strofe legate între ele printr-o subtilă dialectică a muzicii şi cuvîntului, creată de Stesihoros. „La strophe cesse d’être l’unité essentielle de l’ode: elle abandonne ce rôle à la triade, plus étendue plus capable de supporter les amples développements d’une sorte d’épopée lyrique. D’un seul coup, la puissance de développement du lyrisme était triplée, et même plus que triplée, si l’n songe que chaque strophe en particulier s’était agrandie”[9].

Ulterior, desfăşurarea necesară şi firească a metamorfozelor substanţei poetice din sfera imnului a înregistrat o tendinţă de regrupare a elanurilor lirice, în vederea exaltării tinereţii, frumuseţii şi gloriei omeneşti. Într-un astfel de climat artistic efervescent, transpunînd conţinutul cîntecului monodic de iubire în tiparele imnice ale vechii lirici corale, Ibicos va realiza o nouă sinteză poetică a acestor elemente, creînd encomionul[10], o poezie dedicată elogierii faimei pe care a dobîndit-o omul prin însuşirile sale fizice sau morale. Dar, în acest moment, prin mutaţiile care s-au produs în fondul poetic, respectiv o dată cu transferul nimbului de glorie de pe frunţile zeilor pe cele ale eroilor şi, în cele din urmă, pe cele ale oamenilor, imnul[11] a pătruns în domeniul pe care şi-l revendica oda, fapt ce a dus la întreţinerea şi adîncirea confuziei dintre cele două forme literare.

Explicaţiile unei astfel de situaţii trebuie căutată în schimbarea de mentalitate care s-a produs în lumea greacă privind idealul uman. Dacă pînă acum, conceptul aristocratic al omului nobilimplica o desăvîrşire greu de realizat, începînd cu Simonide din Ceos se instituia un model uman care proclamîndu-şi libertatea de a deveni ceea ce doreşte şi intenţia de a acţiona în folosul cetăţii, îşi asuma, în acelaşi timp, responsabilitatea actelor sale. Totodată, graţie ponderii pe care ideea morală a dobîndit-o în conştiinţa greacă, acea înţelegere profundă a resurselor cvasidivine ale fiinţei umane, binele a devenit obiectul unor înălţătoare descătuşări lirice, aidoma frumosului. Epinikiile lui Simonide şi Pindar, ca şi viitoarea tragedie ale cărei coruri vor respecta aceleaşi canoane ale triadei, răsar din acest pămînt.

În cursul sec.V î.e.n., în condiţiile înfloririi tragediei şi comediei, dintre formele tradiţionale ale imnului nu şi-au mai păstrat vechiul prestigiu decît ditirambul şi noma, adică numai acelea care s-au adaptat noilor imperative ale climatului artistic, dobîndind un accentuat caracter dramatic. La mijlocul secolului următor, continuînd tradiţia deschisă de encomionAristotel va scrie un inspirat Imn virtuţii. Capacitatea de jertfă a sufletului omenesc, închipuită ca o putere cu nimic mai prejos decît cea divină, i-a smuls marelui filozof accente lirice impresionante:

…Virtute, spre tine-şi îndreaptă,

Amară, strădania omul.

Tu dai vieţii tîlcul:

Pe cel mai de seamă.

Iar cei ce pier de dragul frumuseţii tale,

Sau rabdă frînţi sub nesfîrşite munci,

Stîrnesc invidia printre semeni, în Elada.

Tu-i luneci omului în cuget

Un fruct care păstrează veşnicia:

Și-i mai de preţ ca aurul şi-obîrşia,

Ori somnul cînd dezmiardă, dulce, ochii…[12]

Caracterizată printr-un fond grav şi înălţător raportat la om, dar şi printr-o alcătuire prozodică simplă şi suplă, formula aceasta de imn justifică, într-o măsură mult mai convingătoare decît alte argumente, perpetuarea speciei sub zodii moderne.

În epoca elenistică, cele mai reprezentative creaţii ale speciei rămîn imnurile scrise de Calimah, la cererea monarhului sau a unor înalţi preoţi, pentru a fi intonate la serbările oficiale consacrate lui Zeus, Apolo, Artemis, Demetra ş.a. Elaborate mai curînd dintr-un impuls estetic decît religios, acestea sînt produsul unei arte savante, îmbibată de cunoştinţe mitologice, geografice, astronomice etc. Uneori însă, „din uscăciunea, din permanenta crispare a acestei poezii oficiale răsar adevărate crîmpeie de lirism. Aşa de pildă, unele fragmente din imnul către Apolo, sau din cîntarea insulei Delos, străbătute de fiorul unei emoţii autentice, aduc mărturia marilor însuşiri lirice ale poetului”[13].

…Dafinul cum se-nfioară! Se frînge frunzişul lui Phoibos.

Casa ea însăşi se zbate! Rămînă departe mişeii !

Phoibos izbeşte în poartă, iar fără cusur i-e piciorul…

Vezi, cum se-nclină de dulce palmierul din Delos ! Și-n clipă,

Prinde să-şi nalţe măiestru o lebădă viersul spre slavă.

Hai, vă deschideţi zăvorul, voi singure, porţi ferecate !

Chei, răsuciţi-vă-n broască, doar zeul e-aici, e aproape !

Haide, vă prindeţi în dansuri, copii, pregătiţi-vă cîntul !

Nu se arată oricui,Apolo, ci doar celor vrednici[14]…

În sfîrşit, unul din cele mai fecunde capitole ale imnografiei greceşti, cu o largă audienţă în posteritate, îl reprezintă imnurile orfice. Cu toate că au fost atribuite legendarului Orfeu, cel mai faimos precursor al lui Homer, acestea nu par să fie în realitate decît creaţii ale primelor două veacuri ale erei noastre care, după unii elenişti de prestigiu, ar fi putut avea drept fundament cîteva nuclee poetice mai vechi, similare imnurilor homerice de mici dimensiuni. Însuşi aspectul prozodic vine în sprijinul unor atari presupuneri, întrucît utilizează acelaşi vers ca şi poemele homerice, hexametrul. În atari circumstanţe calificarea de orfic nu desemnează deci pe autorul acestora, ci trădează mai curînd intenţia celor care le-au creat de a continua, cu mijloace noi, opera vizionarului mitic, edificarea prin mijlocirea verbului şi a muzicii (dacă, aşa cum s-a presupus, ele erau cîntate şi în sanctuare) a unei lumi armonioase raţionale şi prospere, în care omul să trăiască sănătos şi fericit pînă la adînci bătrîneţi:

Dă-mi ascultare, zeu ferice, atotcuprinzător ochi veşnic,

Titanule scăldat în aur, Hyperion, cerească torţă,

Născut din sine însuşi, ochiul deschis mereu asupra vieţii,

Părinte bun al Aurorei, nedezminţit augur al Nopţii !

Pe împătritele-ţi picioare dansezi, stăpîn pe anotimpuri,

Și faci să crească rădăcina ;focos şi chipeş vizitiu,

Porneşti învolburat pe-o cale rotindu-se necontenit,

Spre frumuseţe duci pioşii, eşti mînios pe ticăloşi

Și porţi cu lira ta de aur pe drumul armoniei lumea;

Prevestitor de fapte bune şi călăuz de anotimpuri,

Ții sceptrul firii, cînţi din fluier şi scrii pe cer un cerc de foc,

Reverşi lumina, pururi altul, mănos şi roditor Pean,

Înfloritor şi fără pată, nemuritor părinte-al Vremii,

Zeu blînd, zărit de fiecare, privire ocolind pămîntul,

Cel care stinge şi aprinde un minunat mănunchi de raze;

Ne judeci drept şi eşti prieten al apei, împăratul firii

Și paznic sigur al tăriei, ocrotitorul tuturor,

Ochi al dreptăţii şi lumină a vieţii ! Vizitiu ce-şi mînă

Cu plesnete de bici tuspatru sirepii înhămaţi la car,

Ascultă dar cuvîntul nostru, dînd credincioşilor trai bun ![15]

Mişcate de atari resorturi, imnurile devin adevărate litaniicare invocînd sau celebrînd zeii şi forţele naturii cu epitete şi formule sacre aproape identice, dobîndesc un real caracter incantatoriu. Confundată pe nedrept cu monotonia, această legănare molcomă, dar extrem de sugestivă, relevă oaze de autentic lirism, în cuprinsul cărora sentimentul presimţirii frumuseţii şi dorinţa de bine suprapunîndu-se peste imaginea unei naturi proaspete şi exuberante, sfîrşesc prin a intona un imn bucuriei de a trăi.

La începutul sec. I î.e.n.,imnul grecesc, devenit expresia artistică a unui amalgam de efuziuni cu substrat neoplatonic şi creştin (Synesios, Proclos) a intrat în sfera de influenţă a noii religii care va sfîrşi prin a-l transforma în rugăciune şi laudă aidoma, în multe privinţe, psalmilor ebraici.

[1]Printre studiile de acest fel amintim Prefaţa lui Ion Acsan la volumul purtînd numele lui Homer, Imnuri. Războiul şoarecilor cu broaştele, apărut la Buc.,Ed. Minerva (B.P.T.), 1971, p. XXVII.

[2] Maurice Croiset, Histoire de la littératuregrecque, Paris, 1928, tome I, p.74.

[3] Alfred Croiset et Maurice Croiset, Manuel d‘histoire de la littératuregrecque, Paris, 1900, p.8.

[4]Antologie lirică greacă, (alcătuită de Simina Noica), Buc.,Ed. Univers, 1970, pp.64-65.

[5] Idem, p.69.

[6] Alfred Croiset et Maurice Croiset, op.,cit., p.172.

[7]Idem, pp.127 şi 180.

[8] Idem, p.178.

[9] Idem, p.188.

[10]În Istoria literaturii eline Buc.Ed.Știinţifică, 1972, p.178, Maria Marinescu-Himu şi Adelina Piatkowski consideră că „transformarea definitivă în lirismul coral a encomionului şi a epinikiului” i s-ar datora lui Simonide din Ceos.

[11] În cunoscuta sa lucrare, Republicai(10, 607a), Platon susţine că imnul este un cîntec închinat zeilor.

[12]Antologie lirică greacă, op.,cit. p.2o7.

[13] Idem, p.226.

[14] Idem, p.227.

[15] Orfeu, Imnuri, Buc.,Ed.Univers, 1972, p.29.