„Insolita revenire la poezie” a Mariei Octavian Pavnotescu cu volumul „Galeria cu antichităţi” Editura Junimea, Iaşi – 2013 –, a fost încurajată de fiica sa Nausica Roxana Pavnotescu „primăvara vieţii mele! Ea a sfidat timpul” (cum notează poeta în Dedicaţie) şi s-a produs la mai bine de o jumătate de veac de la debutul editorial, (1960: Poezii, semnat Maria Octavian, urmat de Paradis arhaic, 1977 şi Anotimpuri, 1977). În acest răstimp a fost o eminentă profesoară de limba şi literatura română la Colegiul Naţional Sfântul Sava din Bucureşti, autoare a unora dintre cele mai valoroase manuale şcolare pentru liceu din perioada postbelică şi, firesc, critic şi istoric literar (Direcţii în poezia contemporană, 1977 – la origini teză de doctorat – şi Despre poezie, Editura Junimea, 2012, în colaborare realizând şi O istorie a poeziei române şi O istorie a poeziei şi dramaturgiei intitulate Caiet de notiţe).

Revenirea la literatură s-a produs în 2012, când la Iaşi, la Editura Junimea, a publicat romanul Viaţa ca reprezentare, circumscris prin „elementele biografice, prezentarea realităţii interioare, însemnările zilnice într-un spaţiu şi timp” (p.6) creaţiei de frontieră, un roman epistolar, o amplă confesiune, jurnal autentic satisfăcând „nevoia de creaţie, de filosofie, de estetică, de lirism adevărat şi psihologie” (p.7) un sondaj autoscopic al eu-lui plin de esenţe prin care se eliberează „trăirile pironite din memoria unor ani cumpliţi. M-am zbătut între cele două spitale dureros de reale: cel psihic, în interiorul meu de-a lungul a zece ani, pe patul de spital şi cel din afară, din stradă, la care râvneam cu toată fiinţa, deşi bănuiam nevroza şi nebunia unui început istoric, inexplicabil pentru vârsta mea” (s.n.p.8).

Galeria cu antichităţi este un volum de versuri integral inedit, conţinând poeme scrise în cursul ultimului an – 2013 – , fără a consemna apariţiile anterioare, sau  selecta, antologic, din acestea. Poemele volumului atestă vocaţia lirică incontestabilă a poetei, cu bogata ei experienţă de viaţă, în toate planurile, sunt expresie concomitentă a frământărilor existenţiale, materiale şi a forjării intelectuale personale prin lecturi permanente, studiu asiduu şi reflecţie, meditaţie.

Există elemente comune în romanul „Viaţa ca reprezentare” şi volumul de poeme „Galeria cu antichităţi”, chiar dacă cele 13 scrisori adresate unui profesor amic sunt substituite de 109 poeme, grupate în trei cicluri inegale numeric: Conul de umbră (26 poeme), Anotimpuri închipuite (10 poeme) şi Viaţa ca reprezentare. Vecinii au fost cei mai apropiaţi (73 poeme), în ambele volume existând un jurnal interior ca mod de rostire a eu-lui prin care „Am devenit o reprezentare a mea” (p.8). Este obsedantă ideea „vieţii ca reprezentare, mai mult sau mai puţin verosimilă” izvorâtă din capacitatea de iluzionare, prin care fiinţa e stăpânită de „începutul unei noi credinţe: ce trăiam noi era viziune, aparenţa altei vieţi, era viaţa ca reprezentare” (p.29) jucată pe scena lumii ca teatru, de omul actor cu destin regizat de un mare păpuşar. Cosmic, sursă a poeziei: „Viaţa ca reprezentare./ Din poem s-a născut o carte,/ m-a scos din iluzii deşarte;/ înhămate la caii mei/ Le refuzam galopul,/ lăsam în urmă potopul./ Căutam o altă rostuire/ Să mai rămân în amintire” (p.51). Pentru Maria Octavian Pavnotescu poezia este confesiune, prin care stă de vorbă cu ea însăşi, cu propriul suflet, cu Dumnezeu, de la care are harul creaţiei: „Poate că am obosit să mai zbor, să mai caut/ frumuseţea pământului,/ fără să mă tem că nu mai pot scrie,/ cu harul de la Dumnezeu/ dăruit şi mie” (p.85), pe care îl imploră, i se mărturiseşte, îi rosteşte, în şoaptă, spovedania: „Suntem surzi şi orbi într-o lume de neghiobi/ Ne-a ales timpul surd şi îngheţat de la Nil/ şi nu ne-a purificat!/ Înstrăinaţi de tot, într-o lume de-un cot./ Pentru canonizare a rămas Isus crucificat/ modelul împărat” (p.117).

Lirica Mariei Octavian Pavnotescu se înscrie în neomodernism, prin naştere şi fromare, debut şi convingeri estetice aparţine generaţiei ʼ70 cu Nichita Stănescu, Nicolae Labiş, Emil Brumaru, Mircea Ciobanul (pe care-i şi menţionează în volum), dar asimilează elemente din marea poezie inter şi postbelică, deprinde lecţia lui Lucian Blaga (Paradis în destrămare, Marea Trecere, „Fum căzut”), ori imagini şi reminiscenţe de vers: „Sângele cald ne mai cheamă înapoi în sfinţii părinţi”; „Mintea, ca o pasăre prăbuşită,/ mai bate obosită a ei aripă/ din clipa ce mai trece o clipă” (p.24); frânturi de versuri cu ecou din Lucian Blaga expresionistul: „Puritatea dulce din copilărie/ am prefăcut-o fără să ştie/ într-o lume secretă,/ atât de discretă, încât am trăit fără ispite,/ fără căinţi, lăsate în margini de dorinţi” (p.61); „timpuri căzute” (p.62); „noi toţi am murit, cântecul de lebădă/ nu a mai venit din cer, cum spunea Lucian Blaga” (p.76), a lui Ion Barbu (tentat de „forme abstracte,/ cizelate în cristale de vers” (p.18), de lirismul autentic, intelectualizat ori baladic: Mai ales că am aflat/ că e un mare păcat/ să te-nchizi în tine,/ şi să te retragi ca melcul/ însetat, cândva, prea devreme de soarele îngheţat (p.19); motivul „zborului invers” şi viziunea unei lumi ideale având armonia formelor abrstracte ale geometriei: cerc, triunghi (p.31), „patratul, sfera triunghiurilor lucrurilor/ care cândva ne-au înălţat” (p.25); neoromanticul expresionist Alexandru Philipide: dezordinea vântului (p.53), „vântul năuc… în dezordine/ negura nopţii atât de luminată/ şi bruma ce acoperea/ pielea goală a toamnelor/ sfâşiate de ghearele ploii,/ beată de alcool,/ de viscol întors,/ spre iarna ce-a fost./ În ce grote ale memoriei/ sta adânc năluca strigoiului” (s.n.p 13).

Este deprinsă lecţia lui Eminescu/ „farmecul dureros” al iubirii, harpa zdrobită, iubirea trecutului: Poetul cel mai mare spunea:/ „Patriotismul nu este iubirea ţărânei,/ ci iubirea trecutului!/ Aşa au dăiunit popoarele peste timp/ în fiecare minut al istoriei,/ statui de bronz geometrizate în faguri,/ aşezate în praguri de cetate” (p.99).

„Galeria cu antichităţi” (cu grafica fiicei Roxana Pavnotescu şi cu coperta nepoatei Arinna Clara Sava) este fructul copt în amurgul toamnei, expresie integrală a evoluţiei actuale a poetei: „Maria este numele meu./ Stea de mare, izvorul tristeţilor fără margini,/ puritatea şi durerea uitate afară,/ mă despart de lumea ce stă să moară încet” (p.124). În volum confesia nu mai este nudă, ca-n cele ale tinereţii romantice, dar antiteza e prezentă ca modalitate de a surprinde antinomiile lumii şi vieţii, de dialectică a paradoxurilor, suport al viziunii poetice axată pe definirea relaţiei dintre real şi imaginar, veşnic – etern, cosmic – teluric, sacru – profan, întuneric – lumină, raţional – sentimental, agonie – extaz, candoare – impuritate, farmec – durere, bucurie – tristeţe, bine – rău, singurătate – sociabilitate, senectute – tinereţe şi mai ales viaţă – moarte, prezent – trecut. Universul tematic divers şi registrul expresiv bogat topeşte în lirism reflexiv existenţialul împlicat în sentimente generale, cum ar fi: moartea, iubirea, comuniunea cu natura, şi reminiscenţe autobiografice concrete. Antichităţile sunt subiective şi privesc autobiografia poetei, multiplu autoportretizată prin amintiri, proiectându-se în timp: „În veacul măsurat de ceasuri,/ reîntoarse în vârsta mea./ Prinţesa zeiţă!/ Doar ea mai râde la fereastră,/ lăsând cerul păscut de stele/ însângerate în rană./ Toate se aud ca un cor de cer” (p. 26). Lumea poetei este cuprinsă în „Amintiri închipuite” stârnite de contemplarea „vitrinei colorate” între ai cărei pereţi „Alunec printre obiectele/ grele de suveniruri, mă ispitesc/ desprinse din iubiri şi suferinţe/ ale unor fiinţe ce nu le-am cunoscut”. Obiectele: birouri, mese de scris, candelabre, „ceasornice mari/ scoase din timpi seculari; cu ramele mari de abanos”; pianine, dansatoare de argint, oglinzi (Antiques shop p. 37) compun un Paradis arhaic care-i stârnesc reverii, fantazări nostalgice, meditaţii melancolice. Poeta se revede în satul natal din Ardeal, în vest, pe Mureş, în ambianţa familială portretizând fiinţele dragi (părinţi, bunici, unchi, mătuşi, fiică şi nepoată, – în subcicluri tematice – prietene din copilărie) printre „Vecinii au fost cei mai apropiaţi” (cum se subintitulează al treilea ciclu al volumului). Lirica meditativă a Mariei Octavian Pavnotescu are drept laitmotiv central timpul individual segmentat în clipe, momente, ore, zile, luni, anotimpuri, ani, epoci, curgând ireversibil şi împingând fiinţa spre moarte, arătându-i efemeritatea, perisabilitatea străbate timpul, din perspectiva prezentului spre izvor, origini, rădăcini, ori spre vărsarea în veşnicie.

În această Mare Călătorie are ca vehicol memoria şi visul. Se desparte de „lumea [care] a intrat în păcat” (p.98) şi „care nu mai este a mea” fiind lipsită de autenticitate, vetustă încremenită, simţindu-se „obosită,/ ca o pasăre cu aripa rănită,/ coborâtă ca un evantai în jurul trupului/ de alăută…” (p 96), chiar şi „rochia de moar/ din vremuri străvechi/ uitată şi de calendar” (p. 96) şi – a pierdut candoarea şi n-o mai atrage: Poeta se retrage la vârsta totalei candori cu ajutorul unui „colind de vânătoare” amintindu-şi un vis cu „o pădure de cerbi/ Aveau ramurile umbroase/ şi dure, bătrâni ca a lumii petală/ de argint, clătinate în salbe/ duceau cu ei pădurile albe/ […] De atunci, colindul celor plecaţi la vânătoare/ urcă sus, la margini de lumi, fără soare/ în oglinzile mătuite de brumă” (p. 100). În vis inserează atmosfera de basm, de legendă, retrăind în vechea cetate Ada Kaleh, unde „… prigonirea a pus mâna pe trăgaci,/ a înecat fântâna/ şi izvorul a coborât sub apele mari!/ Braţul unui potop/ a acoperit tot,/ istorii şi legende nu se mai adapă:/ Cadâna Ada a murit sub ape” (p.89). Retrăieşte bucuria „Marii Învieri când „O lumină vie ne învăluia urcând treptele suferinţei” (p.70) ori a Rusaliilor, în copilărie, când avea sentimentul extazului în timpul oficierii ceremonialului sacru, din cer coborând „Sfântul Duh era apă vie, era foc/ pentru a ne înnoi, pentru a ne înverzi!” (p.91).

O puternică emoţie spirituală e trezită de dangătul clopotelor din Athos: „Când bat clopotele la Athos,/ se înalţă în cer mănăstirile/ cetăţi ale credinţii harfe de voal/ lumini ale credinţei îşi schimbă culoarea/ de ceară, de opal, întunecate ca marea” (p. 101).

Suportul lirismului reflexiv este nu doar existenţa materială, biologică supusă degradării, ci, mai ales, impresionanta cultură strânsă din „Cartea Veche” (Biblia), filosofie (Platon, Seneca), ori ştiinţă şi religie („Aştept în lumea aceasta vie/ o ştiinţă a morţii să se scrie”  p.65), mitologie, literatură universală (Dante, Ed. Rostand) şi cea română. Poezia Mariei Octavian Pavnotescu nu-i de inspiraţie livrească, n-are nimic comun cu postmodernismul, este vibraţie sufletească profundă, rugăciune cu incantaţie psaltică, cântec şoptit în amurg în stil îndelung cizelat, rafinat prin cultură, intelectualizat prin simboluri grele de semnificaţii (ceasornic sau orologiu, oglindă, ochi, pasăre, cerc, clopot, ş.a). Versul are caitfelare mătăsoasă, ori sonorităţi abrupte, ritmul este tensionat, stins, rima interioară dă muzicalitate aleasă.

Lectura volumului ne aduce regretul: „Prea târziu m-am întors la poezie,/ nu mai pot spune ca altădată/ lucrurilor pe nume/ şi sentimentele s-au aşezat în trecut” (p. 45).