O sensibilă şi acroşantă poezie de notaţie scrie Marcel Miron în volumul Versuri albastre şi aurii (Editura Junimea, 2015), poemele vizînd ceea ce aş numi materia de dinaintea or­ganizării prin cuvînt; o poezie a pre-textelor, în felul teoretizat de T.S. Eliot în Eseurile sale: “un poem sau un pasaj dintr-un poem, scrie Eliot, tinde uneori să se realizeze întîi ca un anumit ritm şi abia apoi ajunge să ia forma expresiei verbale; un anume ritm poate da naş­tere ideii şi imaginii”. Ceea ce era ritm la autorul Eseurilor e tăce­re, încă nerostire în poezia lui Marcel Miron: “Să taci cu Lucian Vasiliu/ el scrie poemele alese/ ale tăcerii./ Tăcerea dacă nu se vorbeşte/ nu se cunoaşte/ nu se aminteşte/ nu se ţine minte/ în baie de cîntec tăcut/ botează cuvinte/ e soră a morţii/ şi moarte a clipei/ în cuvinte tăcute/ tăcerea durerii” (Pateric – 1); lîngă Lucian Vasiliu, martorul tăcut, el însuşi autorul poemelor alese ale tăcerii şi împreună cu ceilalţi poeţi din pleiada reunită la festinul cîntului nerostit trece Marcel Miron tăcerea sa, mai întîi, într-o şoaptă care dă măsura cuplului, cînd “ea îşi piaptănă razele de vise/ el doarme la marginea luminii”, apoi,  în tăria cuvîntului care să alunge Satana, fixînd vre­mea prigonirii preoţilor şi călugărilor: “De mult, de demult,/ Dumne­zeu a zis Sfîntului Petru:/ Petre lasă raiul deschis/ pune cheile după uşă/ şi hai să mai mergem pe pămînt/ uite Satana/ s-a vopsit în roşu/ a închis mănăstirile/ a pustiit bisericile/ acum sunt mai mulți preoţi şi călugări în puşcării/ decît în iad” (Balada celor douăzeci şi patru de sfinţi de la Mănăstirea Neamț).

În materia de dinaintea sintaxei poe­mului strălucesc pre-textele care trimit la Vechiul şi Noul Testament şi la diferite figuri biblice, de la porumbiţa albă din susul apei la Betabara, deasupra Iordanului, la Iona, Sara, nevasta lui Lot, Adam și Ioan “cu o mare de apă/ în căuşul palmelor”, Iov din Uz, Golgota şi Hristosul “ce se înalţă din mormînt”. Venind (de) la Marea Moartă, un­de a plîns “ultimele picături de apă/ în care viaţa nu se răcise”, fi­gurile tutelare ale poemelor lui Marcel Miron sînt preotul şi călugărul: ei sînt starea şi misiunea fiinţei. Împărţitor de Dumnezeu, semă­nător, pescar, mărturisitor, rugător la Dumnezeu pentru cei din preaj­mă (pentru prietenul Doru, de exemplu, “m-am rugat lui Dumnezeu/ să-ţi îndrepte coloana infinitului/ pătată cu zdrenţe de lumină”), preo­tul şi călugărul caută şi cîntă mereu pe Dumnezeul cel viu: “Sunt do­uă milenii de cînd celebrăm/ farmecul cerului şi tăria Cuvîntului/ înălţimea Golgotei pentru cei botezaţi/ nu ne mai înspăimîntă dar/ trăim ca şi atunci zbuciumul/ Apostolilor speriaţi, care abandonînd/ lopeţile invocau cu mîinile întinse spre Domnul/ Iisus să nu-i pără­sească adîncului/ timpul istoric a fixat pe valurile înspumate/ urmele paşilor drumeţului singuratic/ răstignit pentru inimile cuprinse de întuneric/ grăim acum ca şi atunci că El este Mesia/ Hristosul ce se înalţă din mormînt/ iar glasul Lui ne cheamă mereu: Veniţi/ Eu sunt cel ce sunt!” (Acrostih).

Cu poemele remarcabile din acest volum, Marcel Miron se alătură celor tot mai mulţi care mărturisesc faptul că poezia e o rugăciune profană, iar rostul ei este unul civilizator: civilizarea fiinţei, îmblînzirea sufletului, a demonilor dinlăuntru. Poetul scrie cu tăcerea sa, iar tăcerea este durata cînd cuvîntul se întoarce pentru a se reîncărca de sacru.